Renaşterea

Capitolul 20 - Partea I

— Copil?! C-Ce copil?

— Nu ştiaţi? Domnişoara este însărcinată în aproape şapte săptămâni. ne spune doctorul, iar eu şi Aiden de uităm unul la celălalt şocaţi.

Doamne, nu-mi vine să cred! Sunt... Sunt însărcinată. Mă uit la Aiden care priveşte într-un punct fix, nespunând nimic. Mi se umple inima de bucurie când mă gândesc că îi port copilul în pântece bărbatului pe care-l iubesc din tot sufletul meu. Dar... Dacă nu se va bucura? Totuşi el are deja un copil şi poate nu-şi mai doreşte. Mi se strânge stomacul într-un mod dureros când mă gândesc şi la această posibilitate.

— S-Sunteţi sigur? îmi iau inima-n dinţi şi îl întreb pe doctor cu vocea tremurândă.

— Da, foarte sigur. Testul pe care ţi l-am făcut are cel mai mare procentaj. Deocamdată bebeluşul este bine, dar trebuie să ai mai multă grijă de tine. Erai pe punctul să pierzi sarcina, dar din fericire, ai ajuns la timp. Trebuie să rămâi aici în noaptea asta sub supraveghere. Încă nu a trecut perioada critică. îmi spune şi ne lasă singuri în salon.

Îmi aşez palma pe abdomen într-un mod protectiv şi-mi simt ochii înţepându-mă din cauza lacrimilor. Tot ce îmi doresc acum este ca micuţul sau micuţa să fie bine. Nu mi-aş ierta-o niciodată dacă ar păţi ceva rău bebeluşul. Îmi îndrept din nou privirea spre Aiden şi îl văd uitându-se în gol, fiind parcă împietrit.

— A-Aiden...? îi pronunţ numele cu vocea tremurândă şi încărcată de emoţii, aşteptându-i reacţia.

— Pentru numele lui Dumnezeu, iubitule spune odată ceva! răbufnesc, ridicând tonul la el pentru că nu mai suport alte momente de tensiune.

— Este un v-vis, nu-i aşa? mormăie în sfârşit ceva, ridicându-şi privirea spre mine şi îi văd ochii plini de lacrimi, însă nu îmi pot da seama dacă acestea sunt de fericire sau nu.

— Nu, nici pe departe. îi spun şi-i văd ochii sclipind de...bucurie.

Se năpusteşte asupra mea şi mă îmbrăţişează strâns, lipindu-mă de pieptul său şi îmi presară sărutări pe toată faţa.

— Chiar este adevărat? Eu voi fi t-tată din nou? mă întreabă, încă nevenindu-i să creadă şi doar dau afirmativ din cap.

Mă strânge din nou în braţe, lăsându-mă aproape fără aer şi începe să vorbească, având capul îngropat în scobitura gâtului meu.

— Iubito, m-ai făcut cel mai fericit om din lume. Nici nu-ţi închipui cât de mult mă bucur.

Îşi aşează cu grijă mâna care-i tremură pe abdomenul meu încă plat şi văd că are în continuare ochii înlăcrimaţi. Îmi aşez palma peste a sa şi ne ştergem reciproc lacrimile, iar când se apropie de faţa mea ca să mă sărute, uşa se deschide zgomotos şi chipul superb al Oliviei parcă luminează întreg salonul.

— Mamiii! o aud ţipând şi încremenim amândoi instant.

— Te-ai trezit! Tati, de ce nu m-ai anunţat?!

— Îmi pare rău, scumpo. Chiar asta urma să fac. Eu... Eu vă las singure. mormăie şi se îndreaptă spre uşă pentru a ieşi, fiind la fel de bulversat ca şi mine.

Îi fac semn să se aşeze lângă mine pe pat şi se cuibăreşte în braţele mele, înconjurându-mi talia cu mâinile sale micuţe.

— L-Liv, tu tocmai mi-ai spus 'mamă' sau doar mi s-a părut?

— Da... Dar am făcut ceva rău?

— Nu, scumpo. Dimpotrivă, doar că... Nu mă aşteptam. Nu mi-ai mai spus aşa până acum şi n-aş vrea să te simţi cumva obligată să faci asta.