Renaşterea

Capitolul 30 - Epilog

Șapte ani mai târziu...

— Scumpo, încă nu ești gata? Vom întârzia la festivitatea copiilor.

— Acum, iubitule. Lasă-mă măcar să mă dau cu ruj.

— Dar ești deja foarte frumoasă. La ce îți mai trebuie ruj? Oricum o să ți-l stric.

— Mulțumesc, dra-... Hei!

— Ce? Știi bine că așa se întâmplă.

— Argh! Ce mă fac eu cu tine?

— Acum nu mai ai ce să faci. Trebuie să mă suporți pentru tot restul vieții. îmi spune în timp mă lipește de pieptul său și își coboară mâinile spre fundul meu.

— Iubitule, stai potolit! Trebuie să plecăm. Chiar tu ai spus asta.

— Câteodată regret ce scot pe gură.

— Oh, haide! Mai ai și tu puțină răbdare. Ai uitat că diseară plecăm în weekend-ul nostru special?

— Doamne, dar cum să uit? Număr orele până atunci. Este momentul meu preferat din lună.

— Nebunaticul meu... Văd că îți place ideea mea de a avea lunar câte o mică escapadă.

— Nu că îmi place, o ador.

Și eu...

Aceste escapade sunt ca o mană cerească pentru noi doi. Cu patru copii acasă, avem mare nevoie de câte un weekend special în doi unde să ne relaxăm și să ne bucurăm unul de celălalt pe săturate.

— Atunci haide să mergem odată, iubitule. Dacă întârziem se vor supăra copiii.

— Mergem, scumpo.

Ajungem la școala copiilor chiar înainte să înceapă și mă abțin cu greu să nu le fac cu mâna când îi văd. Nu vreau să par o mamă disperată și după aceea să-mi reproșeze că îi fac de râs în fața prietenilor. După festivitatea de premiere care a fost una foarte emoționantă pentru noi, îi așteptăm în parcare.

— Iubito, te rog ștergeți lacrimile. O să creadă copiii că ești supărată.

— Ai dreptate, dar nu m-am putut abține. Au fost atât de drăgălași... Tu îți dai seama că au luat toți patru premiul I?

— Știu. Sunt tare mândru de ei pentru că sunt atât de isteți. Uite-i! Vin acum.

Îi văd venind spre noi ținându-se de mână și simt cum mă topesc de-a dreptul. Mă bucur enorm că sunt atât de uniți.

— Mami, tati!

Gemenii împreună cu André o iau la fugă spre noi și îi iau imediat în brațe, strângându-i tare la pieptul meu.

— Mielușeii mei mici! Sunt atât de mândră de voi.

— Mami, uite ce coroniță frumoasă am primit.

— V-am văzut, Céline. Ați fost superbi.

Îi pupăcesc pe rând și când îi pasez lui Aiden, o iau în brațe pe Liv. Doamne, cât de frumoasă s-a făcut! Deja are șaptesprezece ani și nici nu știu cum a trecut timpul atât de repede. A devenit o domnișoară în toată regula.

— Scumpa mea, și de tine sunt foarte mândră. Fetița mea isteață... Încă nu-mi vine să cred că ai crescut atât de mult.

— Mulțumesc, mamă. Putem să vorbim puțin înainte să plecăm acasă?

— Sigur că da. Dragule, îi duci tu te rog pe copii la mașină? Venim și noi acum.

— Ok... Sper că nu este nici o problemă. Liv?