Renaşterea

Capitolul 8 - Partea I

Sofia P.O.V

Câteva zile au trecut de când am primit acea scrisoare total neaşteptată de la Aiden şi de atunci mă tot gândesc încontinuu la ce mi-a scris. Momentan nu mă simt pregătită pe deplin încât să fiu în stare să-i povestesc totul despre acel incident, dar sper să mă adun şi să fac rost de curajul care îmi lipseşte acum cu desăvârşire.

— Sofi, scumpo! Haide, au ajuns! o aud pe mama strigându-mă şi mă ridic de pe leagănul din lemn, apropiindu-mă de ea cu paşi leneşi.

De la acea scenă de acum câteva zile care a avut loc în grădină, parcă mă simt mult mai motivată să mă vindec şi am început să ies mai des afară, iar cu părinţii mei am continuat să vorbesc. Prezenţa lui în preajma mea mi-a făcut doar bine şi chiar m-a ajutat enorm.

Mă întorc în casă alături de mama şi îi văd pe toţi cei dragi mie, aşezaţi la masă. Elis, gemeni, mătuşa şi unchiul, cu toţii se află aici. Mi-a fost foarte dor de ei. Nici nu apuc să-i analizez bine pentru că sunt asaltată cu îmbrăţişări calde din partea lor.

— Draga mea, cum te simţi? îi aud vocea lui Elis după ce se aşează lângă mine la masă şi îmi îndrept toată atenţia spre ea.

— Mai bine. Şi mă bucur mult că aţi venit. îi spun, îmbrăţişând-o din nou strâns.

— Bineînţeles că am venit, Sofi. Cu toţii ne bucurăm pentru că ţi-ai mai revenit. Suntem şi vom fi în continuare alături de tine.

— Mulţumesc.

Începem să mâncăm în linişte şi văzându-i pe părinţii mei împreună cu Lucas la masă, îmi amintesc brusc de acea seară în care m-am certat monstruos cu ei. Eram împreună cu...el. Atunci eram în stare să fac orice pentru el, orice ca să-i i-au apărarea atunci când cineva era împortiva lui, absolut orice. N-am ţinut cont că în faţa mea stăteau cele mai importante fiinţe din viaţa mea şi acest lucru cred că-l voi regreta pentru tot restul vieţii mele. Însă nu voi mai face aceeaşi greşeală şi pentru a doua oară.

— Sofi, de ce plângi? Ce s-a întâmplat? îl aud pe tata întrebându-mă şi-l privesc confuză.

Plâng? Eram atât de prinsă în acea amintire dureroasă, încât nici nu mi-am dat seama.

— Nu... Nu, nu plâng. Sunt bine, serios. îi spun repede şi încerc să-mi îndepărtez orice urmă de lacrimi.

Mă priveşte neîncrezător, dar nu mai spune nimic şi chiar îi sunt foarte recunoscătoare pentru asta.

În timp ce o ajut pe mama să strângă masa, se aude soneria de la uşă şi se oferă ea să răspundă. Îi iau vasele murdare pe care le ţine în mâini şi le duc la bucătărie.

— Scumpo, te caută o fată şi a spus că te cunoaşte. o aud pe spunându-mi când revine în bucătărie şi o privesc confuză.

— Cine este? Nu a spus cum se numeşte?

— Nu. M-a întrebat doar dacă locuieşti aici şi spunea că vă cunoaşteţi. Părea foarte agitată şi a insistat să te vadă. Nu a vrut să intre în casă şi i-am spus să te aştepte afară.

— Ok...? Atunci mă duc să văd despre cine este vorba.

Ies din casă, fiindu-mi ce-i drept puţin cam teamă şi văd într-adevăr aşteptându-mă pe alee o fată care stă cu spatele la mine. Se întoarce imediat cu faţa spre mine, auzind că am închis uşa şi parcă mi se înmoaie picioarele când o văd pe Deniz.

— D-Deniz? Tu, aici... Dar cum?

— Sofia, în sfârşit te-am găsit! Nici nu-ţi închipui cât de greu mi-a fost să fac asta. Am auzit ce ţi-a făcut acel nenorocit şi îmi pare r-... începe să-mi spună agitată de-a dreptul şi îi fac semn disperată ca să tacă.