Renaşterea

Capitolul 9 - Partea II

Aiden P.O.V

Ce naiba se întâmplă cu mine? De ce nu mi-o pot scoate din minte? Ce are atât de special încât mă face să nu-mi mai pot lua gândul de la ea? Chiar nu înţeleg.

De când am văzut-o prima dată, numele şi chipul său mi-au rămas întipărite în minte. De fiecare dată când am avut ocazia s-o văd şi am reuşit performanţa de a o face să vorbească cu mine, simţeam parcă cum mi se strânge inima în piept auzindu-i povestea. Chiar nu pot înţelege de ce o persoană atât de bună şi gingaşă ca şi ea, a avut parte de asemenea momente îngrozitoare şi imposibil de imaginat. De ce ea? De ce şi-a bătut joc de ea un asemenea monstru?

Este cea mai blândă şi deosebită femeie pe care am cunoscut-o vreodată, însă m-aş fi bucurat nespus să se fi întâmplat în nişte circumstanţe total diferite. Îmi pot da seama şi singur cât de mult suferă şi dacă aş putea, i-aş lua toată suferinţa asupra mea. Nici nu-mi pot imagina ce se petrece în sufletul ei şi va dura ceva timp până când îşi va reveni complet, însă eu sunt hotărât s-o ajut. Chiar dacă o cunosc doar de câteva zile, îmi doresc să se facă bine şi ca viaţa sa să revină la normal.

Încă nu ştiu cum de am avut curajul de a-i trimite acea scrisoare, dar nu regret nicio clipă pentru că am făcut-o. M-am simţit foarte vinovat pentru ce s-a întâmplat acum câteva zile şi consider că a fost vina mea. Ea avea tot dreptul să reacţioneze aşa pentru că este şi normal, însă eu trebuia să mă abţin. Nu mi-am putut opri acel imbold de a mă apropia de ea şi am impresia că am cam speriat-o.

De zile întregi nu am mai văzut-o şi sincer să fiu, chiar îi simt lipsa foarte mult. Dar din nou este vina mea. Nu trebuia să-i scriu în acea scrisoare ca să mă caute ea când va fi pregătită pentru că nu ştiu dacă se va întâmpla prea curând. Nu trebuia să fiu un laş şi să întrerup orele de terapie. Era corect din partea mea să-i cer scuze personal şi să-i fiu alături în continuare.

De aproape o oră mă aflu în birou alături de prietenul meu de nădejde, Chris, şi de tot atâta timp îmi spune în continuu că sunt un ratat. Şi cam încep să-i dau dreptate. Nu m-am putut abţine şi i-am spus despre Sofia, dar nicidecum şi povestea ei. I-am spus doar că am întâlnit o femeie foarte frumoasă şi mi-a rămas gândul la ea, dar cred că el şi-a dat şi singur seama că este mai mult decât atât.

— Frate, de ce naiba n-ai curajul să mergi s-o vezi, dacă tot te gândeşti atât la ea? îl aud spunând, scoţându-mă din starea mea de gândire.

— Crezi că îmi este atât de uşor? Să ştii că nu.

— Da, sigur. Ce este atât de greu să vorbeşti cu o fată? Nu trebuie să îi spui din prima că o placi.

— Stai, ce naiba tot vorbeşti tu acolo? Am zis cumva că o plac?

Sincer să fiu, în acest moment nu ştiu cât de sigur sunt pe vorbele mele.

— Prietene, nu mai trebuie să spui nimic. Se vede pe faţa ta că o placi, crede-mă.

— Lasă-mă în pace! Nu ştiu despre ce naiba vorbeşti. Eu nu o p-... încep să-i spun, însă sunt întrerupt de nişte bătăi în uşă.

— Intră! spun şi îmi ridic privirea spre uşă, văzând persoana pe care mă aşteptam s-o văd cel mai puţin.

Este...Sofia. Chiar nu-mi vine să cred. Oare am început să am vedenii sau ea chiar este aici?

— Sofia? mormăi, fiind de-a dreptul uimit.

— Ămm... Bună! Eu...am venit să vorbim. îmi spune timidă şi o invit să intre, aceasta păşind extrem de sfioasă în birou.