Renaşterea

Capitolul 12

Deschid ochii şi mă simt de parcă aş fi dormit pe podea, iar această "podea" se pare că este...Aiden?! Oh, la naiba! Am adormit la el acasă şi mai mult decât atât, pe el.

Mă simt atât de prost şi îmi vine să intru în pământ de ruşine! Vreau să mă ridic de pe el, dar îmi este imposibil pentru că îşi ţine o mână strâns peste spatele meu. În acest caz ce aş putea face eu? Dacă încerc să mă mişc, risc să-l trezesc şi aş fi o mare nesimţită. Tot ce îmi rămâne de făcut este să aştept să se trezească sau...să încerc eu să-l trezesc, dar într-un mod subtil.

Încep să-mi trec de câteva ori mâna prin părul său şi îi mângâi uşor chipul. Doamne, cât de frumos este! Pare atât de liniştit şi lipsit de griji acum, când îl văd dormind. Deschide treptat ochii şi pare surprins să mă vadă deasupra lui, dar imediat îi înfloreşte un zâmbet larg pe buze şi nici nu-şi clinteşte mâna pe care o ţine în continuare pe spatele meu.

— Bună dimineaţa! Cum ai dormit?

— Neaţa! Ca şi cum aş fi dormit pe podea, dar nu a fost atât de rău. Oh, şi îmi pare rău! Probabil sunt grea. îi spun chicotind şi dau să mă ridic de pe el, dar mă trage înapoi.

Ok... Acum cred că m-am înroşit până în vârful urechilor.

— N-are de ce să-ţi pară rău. Eşti uşoară ca o pană. îmi spune în timp ce-mi depune un sărut pe tâmplă şi mă strânge mai tare la pieptul său.

Doamne, cred că aş putea sta pentru totdeauna aici, în braţele sale! Dar din păcate, trebuie. Cu siguranţă din nou am întârziat la birou şi probabil telefonul mi-a fost bombardat cu mesaje şi apeluri.

— Cât este ceasul?

— 8:10. De ce?

— Eu... Trebuie să plec. În mai puţin de o oră am o şedinţă importantă. Am uitat complet.

— Am înţeles. Mi-ar fi plăcut să mai rămâi puţin. Atunci mă duc să-ţi aduc rochia. îmi spune şi se ridică la rândul său de pe canapea, depărtându-se de mine.

Sper din tot sufletul că nu s-a supărat. Aş fi stat întreaga zi cu el, dar din păcate, nu mai pot rămâne. Trebuie să ajung neapărat la această şedinţă şi nu pot lipsi, oricât de mult mi-aş dori.

Imediat îmi aduce rochia şi alerg de-a dreptul spre baie pentru a mă schimba. Îmi încalţ repede pantofii, geanta o găsesc undeva aruncată pe lângă canapea şi sunt gata.

Vreau să deschid uşa, dar nici nu apuc să ating clanţa pentru că mă apucă de mâna şi mă lipeşte din nou de pieptul său, simţind parcă cum mi se opreşte respiraţia în loc.

— Te duc eu. îmi şopteşte, fiind la doar câţiva centimetri distanţă de mine şi deja mă simt ameţită ştiindu-l atât de aproape.

— Dar nu tre-... încep să-i spun, dar mă face să-mi înghit cuvintele atunci când îmi curpinde faţa în palme şi-mi capturează buzele într-un sărut care mă dă peste cap cu totul.

Nu mai protestez în niciun fel şi mergem împreună spre maşină, pornind la drum. Îmi amintesc brusc că nici nu m-am uitat la telefon şi parcă mi-e şi frică s-o fac. Imediat îmi este dat să văd pe ecranul telefonului nu mai puţin de douăzeci de apeluri pierdute de la Elis şi tot atâtea mesaje care sunt cam neortodoxe.   

— Scuză-mă, te rog, dar trebuie s-o sun neapărat pe Elis.

— Desigur, vorbeşte liniştită.

După apelul acesta cred că voi rămâne surdă. Pe cât de angelică şi cuminte pare figura sa, pe atât de nebună este. Când este nervoasă, parcă tună şi fulgeră.