Renaşterea

Capitolul 16 - Partea a II-a

Şapte zile nenorocite au trecut de când nu l-am văzut şi nu mai ştiu nimic de el. Îmi este extrem de dor de el, chiar dacă este greşit. Încă mă doare sufletul şi nu pot trece peste asta în niciun fel. Oricât de mult m-aş strădui, nu-l pot uita şi n-am încetat nici măcar o secundă să-l iubesc. Nu ştiu dacă-l voi putea ierta vreodată sau să redevenim ce am fost şi nici nu cred că este posibil. La urma urmei, el are o soţie şi cel mai important, un copil, iar între noi nu cred că va mai exista ceva.

Iar în ceea ce mă priveşte pe mine, mă simt mai rău ca niciodată. De câteva zile bune nu mai pot mânca aproape nimic şi orice bucăţică de mâncare aş băga în gură, vărs totul imediat şi durerile de stomac au fost nelipsite. Nu ştiu ce naiba se întâmplă cu mine.

— Sofi, iarăşi nu vrei să mănânci? După ce că şi înainte erai slabă, acum eşti numai piele şi os. îi aud vocea cicălitoare a lui Elis când intră în cameră şi deja încep să oftez.

— Elis, dar ţi-am spus de atâtea că nu pot să mănânc nimic. Orice aş mânca îmi provoacă  greaţă. îi spun şi din nou mă cuprind acele dureri insuportabile de stomac.

— Dar ce-i cu tine? De aproape o săptămână eşti în starea asta. Trebuie să te ducem la spital neapărat.

— Nu-i nevoie, Elis. Îmi va trece imediat.

— Da pe naiba. Aşa ai spus şi ultima oară. Nu vrei mai bine să-ţi fac un ceai de mentă? Am auzit că este foarte bun pentru durerile de stomac.

— Bine, atunci eu voi face un duş până te întorci. Am început să arăt ca un zombie.

— Cel puţin ţi-ai dat şi tu seama de asta.

— Elis, stai! Voiam să te întreb dacă ai aflat ceva de...el.

— Nu prea am aflat cine ştie ce, îmi pare rău. Chris mi-a spus doar că l-a vizitat acum vreo trei zile şi că l-a găsit în aceeaşi stare proastă ca şi tine. Nu a mai trecut deloc pe la spital şi stă închis în casă toată ziua.

Ok...? La asta chiar nu mă aşteptam să aud. Dar de ce este în starea asta? Ar trebui să se bucure că a scăpat de o greutate de pe umeri şi acum poate fi fericit cu familia lui. Chiar nu mai înţeleg nimic.

Intru în baie şi îmi dau cu puţină apă pe faţă pentru a-mi mai reveni puţin, însă când mă ridic, simt parcă cum se învârte totul în jurul meu. O ameţeală puternică mă cuprinde, care nu mă lasă să mă mai ţin pe picioare şi mă prăbuşesc pe podea, făcându-se totul negru în jurul meu.

Deschid ochii şi mă trezesc în alt loc decât apartamentul lui Elis. Mă aflu într-un salon de spital. Ce naiba s-a întâmplat? O văd pe Elis intrând în încăpere şi se repede spre mine îngrijorată când vede că mi-am revenit. 

— Sofi! Dumnezeule, am crezut că înnebunesc de îngrijorare! Eşti bine?

— Da... Dar ce am păţit? Îmi amintesc doar că am intrat în baie şi din nou mi s-a făcut rău.

— Nici nu ştii cât de mult ne-ai speriat. Te-am găsit leşinată în baie. Te-a văzut şi doctorul, şi ţi-a făcut câteva analize. Nu ne-a putut spune încă nimic concret, dar sunt sigură că nu este ceva grav. îmi spune şi dau afirmativ din cap.

— Mai ştie cineva că sunt aici?

— Doar eu şi Chris pentru că m-a ajutat să te aduc aici mai repede.

— Bine, dar te rog mult, să nu mai spui nimănui!

— Ok, îţi promit. Însă, aş vrea să te întreb ceva... Nu cumva ai stările acestea pentru că eşti însărcinată?