Renaşterea

Capitol bonus

Elis P.O.V

De ce încă continui să mă gândesc la el? Au trecut deja câteva săptămâni bune de când l-am întâlnit pentru prima oară în acea parcare şi de atunci nu mi l-am mai putut scoate pe Christopher din minte.

În acea zi, înainte să aflăm că Sofi a fost dusă la spital, am ieşit împreună la o cafea şi am discutat cred că mai bine de două ore. Am început să ne cunoaştem puţin şi nu mare mi-a fost mirarea când am constatat că avem o mulţime de lucruri în comun. M-a făcut să râd în continuu şi ne-am înţeles de minune.

Tot atunci am făcut şi schimb de numere de telefon, urmând să păstrăm legătura. Însă ce mă întristează este faptul că nu am primit niciun mesaj sau vreun apel de la el, dar nici eu nu l-am căutat. Nu am acest curaj. Poate mă va crede o ciudată. Nici nu cred că îşi mai aduce aminte de mine. Adică, sunt şi eu conştientă că o mulţime de fete roiesc în jurul său şi ele sunt cu mult mai frumoase decât mine, dar chiar m-aş fi bucurat enorm dacă făcea el primul pas.

Îmi aud telefonul sunând şi parcă mi se opreşte respiraţia când văd chiar numele său pe ecran. Oh, Doamne! Ce să vorbesc acum cu el? Am aşteptat atât de mult să mă sune şi în acest moment nu ştiu ce naiba să-i spun.

— Răspunde-i mai întâi, toanto! gândesc cu voce tare şi îi răspund la apel, tremurând.

— Da?

— Ăăm... Bună, Elis! Sunt Chris.

— Bună, Chris! Ce faci?

— Foarte bine. Eu... Te-am sunat să-ţi spun... Adică, vreau să te întreb dacă...dacă ai vrea să ieşim.

Când procesez ce tocmai mi-a spus, aproape că sunt pe cale să scap telefonul din mână şi nu-mi vine să cred că am auzit bine.

— Elis? Mai... Mai eşti acolo?

Îl aud din nou vorbind şi parcă mi-am înghiţit limba. Nu mai pot scoate niciun cuvânt şi mi se pare că aerul din cameră devine insuficient.

— Eu... Da, îmi cer scuze. Mi-ar plăcea.

Doamne, nu-mi vine să cred că am fost în stare să-i spun ceva în sfârşit!

— Mă bucur să aud asta. Ăăm... Este ok  dacă vin să te iau diseară la 20:00?

— Da, sigur. Este perfect. Atunci ne vedem diseară.

— Dar...nu mi-ai spus adresa.

Oare aş putea să fiu mai toantă decât atât?

— Fir-ar! Scuză-mă, te rog, am uitat. O să-ţi trimit imediat un mesaj cu adresa.

— Nu-i nimic, stai liniştită. Atunci ne vedem diseară.

— Da, ne vedem... mormăi, deja fiind cu capul în nori şi după ce ne luăm la revedere, închid apelul. 

Christopher P.O.V

Doamne, încă nu-mi vine să cred că mi-am făcut curaj s-o sun şi mai ales, s-o mai şi invit la o întâlnire! Iar "cireaşa de pe tort" a fost răspunsul său afirmativ. În toate aceste săptămâni de când nu ne-am mai văzut, am încercat din răsputeri s-o caut, însă doar acum am prins acest curaj. Dar tot acest timp în care n-am văzut-o deloc, a adus şi lucruri bune cu el. Mi s-au confirmat toate sentimentele pe care i le port şi nu ştiu cum poate fi posibil, dar încă de la acea întâlnire pur întâmplătoare, am început să simt ceva pentru ea. În primă fază, am crezut că este doar o atracţie de moment, dar nu a fost deloc aşa. În fiecare zi care a trecut fără s-o văd, nu am putut să mi-o scot din minte deloc şi mă cuprinde în continuare un dor nebun de ea.