Renaşterea

Capitolul 22 - Partea a III-a

— Noi... Noi ne vom căsători. sfârşim prin a spune amândoi la unison şi le aşteptăm reacțiile.

— Păi era şi timpul. Felicitări! îi aud vocea tatălui meu şi în timp ce mamele noastre țipă entuziasmante, eu rămân perplexă.

Doamne, nu-mi vine să cred că tata este cel care a spus asta! Cu toate că el și mama îl adoră pe Aiden, nu mă aşteptam ca reacția lui să fie una atât de...directă şi la obiect.

Mă ridic de la masă şi îl îmbrățișez strâns, simţindu-mi ochii umezi din cauza fericirii care parcă a explodat în interiorul meu.

— Tată, nici n-ai idee cât de fericită m-ai făcut în aceste momente. Te iubesc atât de mult!

— Mă bucur că am reuşit asta, scumpa mea. N-aş fi putut să nu mă bucur pentru voi după ce am văzut cât de fericită te face. Nu-mi doresc nimic mai mult decât atât. îmi spune, emoționându-mă şi mai tare, urmat de către mama.

Am observat că sunt mult mai sensibilă şi plâng din orice de când am aflat că sunt însărcinată. În următoarele secunde sunt asaltată cu îmbrățișări şi urări numai de bine de la Amanda şi David, care sunt la fel de fericiți ca şi noi toți.

— Ai văzut că n-a fost atât de rău? Te-ai îngrijorat degeaba, iubito. îl aud pe Aiden şoptindu-mi la ureche şi doar îi zâmbesc fericită.

Câteva minute mai târziu o ajut pe mama să strângă masa împreună cu Amanda şi cred că va urma o discuție lungă ca între "fete". Mai petrecem încă câteva ore împreună, începând să discutăm despre nuntă şi le spunem de planul nostru cu petrecerea de logodnă.

După ce Amanda şi David se retrag, mama îmi face semn să ieşim afară, iar ea merge înainte. Tata şi Liv habar n-am unde au dispărut, dar cel mai probabil se joacă împreună, iar eu şi Aiden am rămas singuri în living. Acesta mă priveşte întrebător şi încep să zâmbesc, deja văzând-o parcă pe mama cum e pregătită de un interogatoriu.

— Mama m-a chemat sus ca să mă bombardeze cu întrebări. Discuţii de femei.

— Adică ce vrei să spui? Deja mă părăseşti atât de repede? Nu ți-e milă de mine să mă laşi singur aici? îmi spune şi face o faţă de copilaş bosumflat.

— Iubitule, eşti culmea... Mă duc doar până sus.

— Da, însă după cum o știu pe mama ta, discuțiile astea vor ține ore întregi.

— Da, cam ai dreptate. Dar în situația asta chiar n-am ce face, bosumflatul meu mic. îi spun în timp ce îmi rezem capul de umărul său.

— Da? Bine atunci, îmi vei rămâne datoare.

— Sigur că da, dar prea curând nu ai şanse... Ah, era să uit! Nu ai vrea să rămânem aici în noaptea asta? S-a făcut destul de târziu şi sunt moartă de oboseală, iar mama cred că are un interogatoriu în program.

— Sigur, de acord. Oricum îmi era dor de fosta ta cameră. îmi spune şi ridic privirea spre el, lovindu-l jucăuş cu pumnul în abdomen.

— Ce?! Dar unde te gândeai că vom dormi? Ai patul atât de moale... Şi dacă mă laşi să dorm singur, să ştii că mă supăr pe tine.

— Iubitule, eşti ceva de speriat... Bine, îți promit că mă întorc repede. îi spun şi-l sărut, după care ies afară şi încep s-o caut pe mama.

O găsesc în grădină, legănându-se pe balansoar şi mă aşez lângă ea.

— Mamă, ai vrut să vorbeşti cu mine?