Renaşterea

Capitolul 25

Christopher P.O.V

Nu ştiu cum am fost în stare să-i spun toate acele lucruri oribile. Cred că am exagerat şi am fost mult prea dur, dar parcă gura mi-a luat-o pe dinainte. Ştiu că am greşit fiind atât de aspru cu ea, însă rana pe care mi-a provocat-o este încă mult prea mare. Îmi doresc să am puterea de a o ierta, dar momentan nu pot. Acea imagine cu ea fugind şi lăsându-mă singur pe plajă cu inelul în mână este în continuare proaspătă în mintea mea. Încă o iubesc ca un nebun şi n-am încetat niciodată s-o fac, dar nu pot trece peste ce a făcut. Chiar nu pot înţelege care a fost motivul ei să-mi facă una ca asta.

— Nu vreau să te mai văd niciodată!

Mint cu neruşinare şi mă abţin cu greu să nu plâng. Nu aş putea s-o privesc în ochi spunându-i asta. Nici când i-am spus că n-o mai iubesc şi că a murit pentru mine, nu a fost ce am simţit cu adevărat. Nu-mi pot imagina de ce am spus toate astea. Puteam mai bine să nu-i spun nimic şi doar să plec, dar nu m-am putut abţine când am aflat de acest plan al lor. Pe de o parte mă simt trădat şi pe de altă parte m-am bucurat că este bine şi nu a păţit nimic rău.

— Oricum n-o să mă mai vezi.

O aud spunând şi fără să pot anticipa, mă împinge afară din salon când reuşeşte să deschidă uşa, iar ea se închide înăuntru. Ce naiba?! De ce a făcut asta? Ce are de gând să facă?

— Chris, ce s-a întâmplat? De ce s-a închis înapoi în salon?

— Tu să-mi spui! Ce dracu' a fost în capul tău să ne închizi acolo? Credeţi că ne puteţi aduce împreună închizându-ne în aceeaşi încăpere ca în filme?

— Uite, îmi pare rău! Dar nu am ştiut ce altceva să facem. Femeia aceasta se străduieşte de luni bune să discute cu tine şi tu fugi de fiecare dată când vă aflaţi faţă în faţă. De ce nu vrei s-o asculţi? Te iubeşte, omule!

— Este prea târziu pentru păreri de rău. Şi ce ai vrea să fac? Tu ştii cum este ca femeia pentru care ţi-ai da şi viaţa să te părăsească după ce ţi-ai făcut curaj s-o ceri în căsătorie? Ei bine, nu stii! Dacă într-adevăr mă iubeşte, atunci de ce m-a părăsit?

— Ai şi tu dreptate, dar trebuie s-o asculţi. Crede-mă, nu te-a părăsit atunci pentru că nu te iubeşte!

— Atunci de ce?

— Cred că ar fi mai bine să o întrebi pe ea asta. Voi doi încă vă iubiţi şi de dragul a tot ce a fost între voi până acum, ascult-o măcar pentru cinci minute. Nu mai fugi ca un laş!

Tot ce îmi spune acum este ca un duş rece pentru mine. Are dreptate. Am fugit ca un laş până acum şi de fiecare dată când ea voia să lămurim această situaţie, eu o răneam şi mai tare.

— Deschide uşa! îi cer şi-l văd zâmbind în timp ce scoate cheile din buzunar.

Se îndreaptă spre uşă şi începe să tragă de clanţă când aceasta nu se mai deschide.

— Ce s-a întâmplat?!

— Uşa e blocată! Serios, clanţa nici nu se mişcă. De data asta chiar nu e nici o glumă.

— Oh, Doamne!

— Ce?

— A reuşit să deschidă uşa cu un bisturiu.

— Doar nu crezi...

— Elis! ţip din toţi ranunchii când îmi dau seama ce vrea să facă şi mă împing în uşă cu toată puterea, dar ceva o ţine blocată şi nu se poate deschide.

— Trebuie s-o spargem. Dă-te puţin! îmi spune repede şi îşi ia avânt, reuşind să spargă uşa într-un final cu piciorul.

O caut disperat pe Elis cu privirea şi o găsesc stupefiat într-o baltă de sânge. Dumnezeule! Mă apropii de ea tremurând din toate încheieturile şi observ că are o rană adâncă pe antebraţ de unde îi curge tot acest sânge şiroaie.