Immortality

Cap 28

Ajunși la el în apartament, nu pot să nu rămân uimtă de ordinea din jur. Totul parcă strălucește iar asta este ciudat pentru un băiat. Sau mă rog... diferit în sensul bun. Presupun că nici el nu suportă dezordinea, la fel ca mine. Acesta închide ușa în urma noastră după care mă ia de mână și ne îndreptâm amândoi spre o canapea albă. Ne așezăm amândoi pe ea iar eu îmi pun mâinile în sân așteptând ca el să spună ceva, dar esplicațiile lui par că întârzie.

— Dereck, ție îți pasă de relația asta ? Îl întreb serioasă.

— Da ! Se grămești el să răspundă.

— Atunci ?

— Iubito, știi deja că eu am niște probleme cu părinți mei... Spune el lăsând fraza în vânt.

— Da... ? Îl îndrum să continuă.

— Păi... știi și că ei nu sunt de acord în legătură cu relațiile mele...

— Unde vrei să ajungi ?

— Au aflat de tine, Kyra. Știu că am o iubită iar acum vor să te cunoască. Îmi spune el fără să mă privească.

— Și ce e rău în asta ? Bine, poate că este puțin cam devreme să îți cunosc părinți, dar mie îmi convine. Chiar mi-ar face plăcere.

— Nu, nu, nu, nu ! Nu ai înțeles. Părinți mei sunt ciudați. Rău !

— Exagerezi.

— Nu exagerez deloc. La prima vedere sunt niște... oameni tare siniștri și mă tem că o să te speri.

— Să mă speri ? De ce m-aș speria ? Doar pentru că văd doi oameni diferiți nu este un motiv pentru care să mă speri !

— Spui asta doar pentru că nu i-ai văzut, încă.

— Ba nu ! Cred că ești puțin cam dur cu părinți tăi. Doar pentru că sunt diferiți asta nu înseamnă că trebuie să îi numești ciudați !

— Nu exagerez deloc... Murmură el.

— Nu îmi pasă. Eu vreau să îi întâlnesc, ei vor să mă întâlnească... care ar fii problema ?

— Nu știu... nu aș vrea să îi cunoști.

                       — De ce ? Pufnesc amuzată.

                   — Ți-am mai spus, sunt ciudați.

                  — Sunt părinți iubitului meu, cât de ciudați pot fii ?

                  — Nici nu îți dai seama... Murmură el.

                 — Bun, și ce propui ? Părinți tăi vor să îți cunoască iubita, tu nu vrei să mă cunoască. Până la urmă tot trebuie să ne întâlnim.

                  — Sau poate nu...

                — Pfff... ești... incredibil ! Pufnesc din nou. Știi ceva ? Bine, facem cum vrei tu, ca de fiecare dată. Nu îmi pasă. Continui ridicându-mă de pe canapea și îndreptându-mă spre ușă.