one shot of whiskey

II.

Își începuse ziua cu o durere mult mai puternică de gât decât cea precedentă. Deja știe că i-a revenit amigdalita, mai mult o deranjează că este perfect conștientă de ce are.
Doar era una din bolile ce-i opreau adesea clipele de răgaz.
Își toarnă niște suc de portocale într-un pahar în timp ce privește absentă peretele crem al presupusei bucătării.
Yoongi este și el acolo, sorbind din cafeaua lui caldă.

-Nu mă simt bine. Are ceva dacă chiulesc de la prima oră? întrebă fata în gol, nemișcându-și privirea din loc.
-Nu știu. Oricum nu o să fiu acolo ca să aflu, îi răspunse cu o voce răgușită ca de dimineață.

Îi plăcea răspunsul dar știa că nu are ce sa facă în privința lui și îi era ciudă.
Știa că trebuie să învețe să producă muzică și mai bine pentru Outsider.
Știa că trebuie să compună muzică și mai strălucită pentru Outsider.
Știa că Bang-PDnim, Pdogg și fetele au încredere în ea.
Știa că vrea să facă asta și că trebuie să facă asta.
Așa că ea avea să facă tot.

După trei ore de curs intense, din care surprinzător chiar a reușit să asimileze informații noi și folositoare, fata se întâlni cu Yoongi în fața școlii.

- Eu mă duc să fac poze. Ia-o înainte.

- Okay. Presupun că ne vedem seara, spuse baiatul și plecă.

Îi plăcea mirosul Americii, iar peisajele parcă se milogeau de ea să le faca poze. Grijulie cum este uneori, le respectă dorința, din cauza lor având acum cardul de memorie al camerei aproape plin. Și așa vin regretele.
Își amintește brusc de felul în care obișnuia să facă poze in Germania cu aparatul tatălui său. Mama ei era acolo în spate, urmând-o voioasă pe ea, fiica sa, ce zâmbea cu adevarat în lumina tomnatică.
Oare să fi fost atunci ultima dată când zâmbise cu adevarat?
Și la ce rost toate aceste peisaje frumoase dacă aveau să devină cu timpul doar o amintire urâtă prin simplul faptul că s-au transformat doar într-o amintire? Avea atâtea poze care să-i reamintească mereu că nu mai are nimic decât atâtea poze.
Dar asta este viața și ăsta este costul pasiunii.
Telefonul începuse să cânte Simfonia nr. 5 de Beethoven și putea să jure că dacă n-ar fi auzit de prea multe ori acest ton de apel, probabil s-ar fi speriat îngrozitor.

- Abița, îmi este dor de tine, unde ești?! Și Yunei îi este! Ce faci? aproape că țipă Ryu din capătul celălalt al telefonului.

- În America, unde să fiu?

Simțea cum prietena ei cea mai buna își dă ochii peste cap.

- Sunt afară. Fac poze.
- Oh, super! Și cum a fost la curs?
- A fost okay. Americanii ăștia știu ce au de făcut.

Încă vorbind cu Ryu, se îndreptă spre casă, povestind amănunțit despre experiența ei în America.

- Până la urmă cum este Min Yoongi? întrebă curioasă Ryu fix când Abigail se așeză în pragul ușii.
- Nu-i chiar așa de rău cum credeam, spune și intră în apartament, adica până acum nu am schimbat mai mult de cinci vorbe deci nu mă pot pronunța, oricum momentan, pare acceptabil și...

Făcu o pauză lungă

- Și?... continuă prietena sa.
- Și cred că gătește acum.
- Auzi mă, bun de măritat! râse Ryu.
- Ha ha! Hai că eu ma duc.
- Okay, poftă bună!
- Mulțumesc! Și vouă.

Își repezi telefonul pe birou, își așeză cu grijă camera la locul ei și se îndreptă spre bucătărie.
Era de așteptat să-l găsească pe Min Yoongi învârtind mâncare într-o oală, talia fiindu-i sugrumată de ațele unui șort de bucătărie.
Yoongi a simțit-o intrând, astfel își permise să strâmbe un zambet pe sub mustăți.
Abi îi privea spatele îndeajuns de lat, lipsindu-i ca de obicei expresia facială.

- Termin curând. Ia un loc. Sper că-ți place yukgaejang, spuse el adăugând puțină sare în oala aburindă.
- E ok. Mănânc orice.

Yoongi pune aceeași cantitate de mâncare pentru fiecare și se așeză și el la masă. Incontrolabil, o privea pe Abigail mâncând. "Îi place?" se întrebă el în minte. "Cred că-i place.".
Abi doar dădea ,din când în când, aprobator din cap, doar ea știind cât de mulțumită este de ceea ce înghițea.

Fără alte cuvinte, reușiseră să termine întreaga mâncare.

- Astăzi ne-am sincronizat, se întinse el băiețeste pe scaun și-și așeză antebrațul pe stomac, dar de mâine nu știu ce să mai zic.
- Da, răspunse indecisiv.
- Tu ai numărul meu de telefon?
- Nu
- Atunci notează-l.

Și îi dictă numărul. Acum rămânea doar să se privească, din nou.

- O să spăl eu vasele, spuse dintr-o dată Abigail.
- Oh, ok.

Cu un soi de rigiditate Yoongi se întoarse în camera lui lăsând-o pe Abigail singură, să spele vasele.

Din nou, nu și-au urat nimic în plus.