one shot of whiskey

XV.

"Este greu să nu mă mai refer la mine prin singular."

Își eliberă ochii din strânsoarea somnului ridicându-se în șezut cu aceeași obligație cu care își ținea capul. Era încă pe fotoliu, nehotărându-se dacă a dormit prea puțin sau prea mult. Ora 14:00, doar două ore.
Cercetă încăperea doar pentru a găsi-o pe Abigail în ipostaza ei aparentă, de bătrână bătătorită de viață. Mai simplu zis, stătea pe canapea învelită pe jumatate într-o pătură pufoasă în timp ce scrijelea litere într-o integramă.

Nu s-ar fi mirat să aibă niște andrele și lână pe lângă ea.
Își frecă ochii și fața cu palmele cu scopul de a se dezmetici.

-Te-ai trezit? Cum ești?

Vocea îl întâmpină precum o briză plăcută. Își ațintii ochii către el simțind cum privirea îi pătrunde în suflet. Avea părul ușor ciufulit, greu de observat având în vedere buclele scurte ce-i formau podoaba capilară, însă el putea vedea schimbările.
Din cauza ei uitase să-i răspundă la întrebare.

-Mhm, cască ușor. Sunt bine. Tu cum ești acum?
-Presupun că sunt mai bine.

Alungă orice gând cum că Abigail ar fi fost mai bine datorită lipsei lui.

-Vrei niște ceai? îl întrebă ea nemișcată.

Să-i facă ceai ar fi fost o chestiune ce nu i se potrivea. Ce era cu ea dintr-o dată? Îl testa? Probabil, și acum aștepta s-o refuze. Dar dacă ar fi spus "sigur că vreau ceai." i-ar fi făcut? Yoongi era confuz.

-Sigur, spuse învins de sete și curiozitate.

În acel moment, Abigail se despărți de pătura caldă îndreptându-se cu pași rapizi către bucătărie. Mersul ei părea -alert, neintenționat, de parcă i-ar fi devenit obișnuință. Exact ca un maratonist ce uita să pășească, ci doar sălta într-o fugă întârziată.
Din acest motiv nu știa de ce era mai suprins: că Abigail chiar îi pregătea un ceai sau că practic s-a încumetat să se grăbească?

Indiferent, ceaiul era unul foarte bun.
Continua să se uite la Yoongi. Era mulțumită atât de felul în care i se mișca gâtul în timp ce înghițea cât și de cel în care lăsa câte un zâmbet scurt după fiecare porție de lichid. El îi mulțumi politicos mângâindu-i părul, lucru la care Abigail nu ripostă cu o replică sarcastică de pildă "Așa să-i faci câinelui tău.".

Sinistru.

Pe parcursul zilei își tot schimbase caracterul, puțin câte puțin.
Îi punea întrebări, zâmbea, îl băga în seamă oricând, ba chiar îi ceruse părerea din punct de vedere al vestimentației. Diversele activități ale fetei erau de-a dreptul confuzante în comparație cu delăsarea și melancolia pe care le oferea în fiecare zi.

Mă rog, până la urmă s-a prins și el care îi erau intențiile, astfel pufni ușor.

Abigail era cu siguranță unică, întrucât ăsta era cel mai original mod de a țipa "îmi pasă de tine" pe care-l întâlnise în 25 de ani.
În aproape 3 luni de zile, înțelesese și el că Abigail este lipsită de cunoștiințe în domeniul interacțiunilor umane, a contactului fizic de orice fel și cel mai important, al expunerii sentimentelor. I se părea adorabil și demn de admirat felul în care aceasta se manifesta în jurul lui, fără să ia în calcul chinul și transpirația pe care le depunea cu fiecare încercare inocentă. Așa că, mișelul, hotărâse să intre și el în joc.

Nu schița nicio formă de "m-am prins, este destul" în ciuda strădaniilor colosale ale fetei.
Era obositor să te tot chinui să-i arăți orbului cum să citească, se hotărâse ea.
Încercase, serios că încercase, dar el nu coopera deloc.