one shot of whiskey

XIII.

Afară ploua înca de la plecarea lui.
Se rotea prin cameră cu căștile pe urechi zăbovind la ce era.
Pentru ea, pentru el, ce era ea?
Poate nu era.
Poate era prea mult.
Abigail dansa pe sunetul ploii, bălăngănindu-se trist, înnebunindu-se singură cu fiecare mișcare a sa. Avea să danseze până cădea pe jos întrucât, nu știa ce e cu ea. De ce se simțea așa?
Era oare depresia? Îi bătea iar inima distimic?
Ce era cu ea?
O durea puțin capul, parcă și umărul, parcă și genunchii.
În jurul ei de fapt nu se întâmpla nimic, Yoongi era la film, ea dansa lipsită de persoană în cameră.
Era atât de rău, îi era atât de rău.
Zici că pășea pe jăratic deși îi era frig de la podeaua rece. Asculta MoT și se potrivea perfect cu dezintegrarea ei.
Se susținea din milă. Se susținea singură pentru că nu avea cine să o susțină. Era acolo pentru că nu putea să fie in altă parte. Atunci nicăieri nu i-ar fi fost bine.
Poate că uita uneori că oricum ea nu avea să fie bine. Nu avea niciun motiv să nu fie bine, dar uite-o, era distrusă. Și Doamne cât se străduise în fiecare zi să își găsească un motiv, ceva să o facă să fie mai puțin vinovată pentru cum era și pentru cum trăia. Totul îi era bine, dat pe tavă. Dar nu avea nimic. Avea un mare nimic. Era așa din nimic. Era așa și atât. Aproape că nu mai era.
Iar Yoongi?
Yoongi nu era acolo cu ea.
Ce era și el? Când a apărut? Ea ce era?
Yoongi era o piesă cheie în existența ei, întrucât, era ieșitul din peșteră, potențialul ei susținător. Nu avea cum să mintă, Yoongi îi era special, nu îl putea încadra în nimic tipic oamenilor cu care se obișnuise.
Deși nu petrecuse îndeajuns de mult timp alături de el, îi devenise un refugiu, o persoană căreia i s-a deschis.
Și acum, îi ducea lipsa deși nu era de mult plecat.
Îi ducea lipsa al naibii de mult, avea atâtea să-i zică și totuși de ce nu i le-a zis? De ce nu l-a oprit?
De ce nu a rămas el, pentru ea, acolo?
De ce a părăsit-o exact așa cum au făcut toți?
Nu, nu avea de ce să-i arunce lui vina în brațe, până la urmă, în ochii lui, Abigail nu era așa importantă, nu avea cum să fie. Era doar o fată normală, tipa aia pe care trebuie s-o suporte trei luni de zile, nu?
Tipa aia cu care vorbește doar ca să se descotorosească de imperfecțiunea cuvintelor ce-l stresează zilnic.
Nu era vina lui. Nu.
Până la urmă, nimănui nu-i pasă cu adevarat de ea.
Știa, din nefericire, că starea ei actuală era efectul propriei persoane, a depresiei și singurătății de care nu avea să scape în veci.
Dar ea ce era? Dar ea cine era?
Vântul bate și ea trebuie să încerce să trăiască. Dar cum să mai trăiască așa? Pentru ce să mai trăiască dacă într-un final va rămâne tot cu nimicul sihăstriei? Va trăi veșnic în cușca ei unde ea însăși se abandonase.
În colț, între pat și dulap, stătea strânsă o Abigail, tremurând de la propriile lacrimi cu căștile pe urechi ascultând cu disperare muzică.
Ce era ea? Cine era ea?
Unde era?
Dacă ar fi cineva acolo cu ea, ar fi cineva acolo cu ea?
Era complet singură.

Cartierul în schimb nu era singur datorită lui Yoongi, care cutreiera LA-ul de bunăvoie, târând după sine bagajele-i grele. Cine l-ar fi văzut ar fi crezut că este un siguratic ce tocmai s-a despărțit de iubita lui și eventual a fost și dat afară din casă. Însă el pur și simplu nu avea unde să se ducă. Nu voia să mai meargă la Tony acasă, nu avea dispoziția necesară să întâlnească oameni sau să se uite la filme. Însă, nici acasă nu se putea întoarce, ar fi părut un laș, un bărbat nehotărât ce acționează exact ca un adolescent imatur.
Dacă stătea să se gândească mai bine, arăta deja ca un adolescent imatur.
Se așeză la o terasă și comanda un ceai. Era fierbinte, numai bun pentru vremea ploiasă de afară. Dar pe el nu-l incălzea cu nimic.
În mintea lui apărea doar Abigail și felul în care a lăsat-o singură. Cum a putut să-și închipuie că ea o să se roage de el să rămână? Ce, el ar fi făcut așa?
Mai mult ca sigur ar fi reacționat asemănător, ar fi lăsat-o să se ducă și ar fi ramas în singurătatea lui.
Ce a obținut?
A plecat, nu a mai mers nici la film întrucât propria persoană nu-i permițea, a lăsat-o și pe Abigail în apartamentul mare și rece și ca bonus elementar, se simțea și el îngrozitor de singur și trist.
Ce i-ar fi plăcut să-și bea ceaiul alături de ea, să o aibe in dreapta sa, pe canapea. Ar fi fost minunat să-i asculte vocea vorbindu-i sau cântându-i balade pe care le-ar fi ascultat doar de la ea. Dar ce putea face?
Era un fraier, se recunoscuse învins.
După ce-i confirmă americanului că nu poate să ajungă la film pentru că „a intervenit ceva", își achita ceaiul și porni înapoi la drum. Tony bineînțeles îi înțelesese decizia finală. Așa că măcar din perspectiva asta lucrurile stăteau bine, fără resentimente. Se puteau vedea în altă zi.
Își culese ultimele fărâme de moralitate, pentru că deminitatea o scăpase acum mult timp pe jos și se îndreptă înapoi spre Hotel.
Omorâse orice idee de a se opri sau de a sta la recepție. Trebuia să fie serios și să treacă o dată pentru totdeauna peste etapa ifoselor de 16 ani.
Cărându-și povara vestimentară, ajunse înapoi la apartament.
Când intră pe ușă, fusese întâmpinat de întuneric.