one shot of whiskey

XIX.

-Cred că o să redevin blondă.
 
-Îți stă bine și blondă. 
 
-Mulțumesc, spuse ea.
 
Era destul de târziu iar ei își reveneau din furtuna de emoții ce-i răvășise, încercând să-și exprime emoțiile prea mult ignorate. Asta însemna că Yoongi era îngrozitor de lipicios iar Abi era îngrozitor înțelegătoare. 
Îi ținea mâna în a lui, strâns, de parcă dacă i-ar fi dat drumul ar fi pierdut-o iar și nu avea să lase să întâmple din nou. 
Ea îi zâmbea încurajator de ficare dată, nefiind încă obișnuită cu atingerile lui cu tentă romantică. 
Dar avea să treacă peste orice.
 
-De ce?
-Că ai avut răbdare.
 
Își schimbase expresia pentru o scurtă perioadă de timp apoi contracara.
 
-Ah, atât de cheesy.
-Ce? Eram serios.
-Știu, dar tot cheesy este.
-Îmi permit să fiu cheesy acum. 
 
Doar se uită în altă parte apoi își ajută atenția înapoi la el.
 
-Mi-ai lipsit, să știi.
-Și tu mie, dar ...
-Nu este nevoie să îmi dai explicații. A trecut.
-A trecut, așa este.
 
A trecut, iubitorii de ploaie au să mai lase ploaia să se destăinuie, dar apa se evaporă în prezența soarelui.
 
Câteva ore bune a ținut-o de mână și au discutat despre toate ce erau de discutat, și au spus tot ce era de spus iar apoi au luat și decizii. 
El era serios, exact cum promisese.
Ea oricum era serioasă.
 
-Mingea.
-Ce-i cu ea?
-Ca orice copil, am venit după ea pentru că așa mi s-a spus, am încercat să o recuperez din neștiință. Îmi era frică să nu fiu certat că mi-am aruncat mingea.
 
Rămăsese tăcută.
 
-Am sărit peste poartă. 
-Mhm, mormăi ea atentă.
-Am vrut mingea doar ca să intru într-un palat minunat, ca din povești. Nu mi-a mai trebuit mingea. Vreau să rămân în palat.
 
Îi strânsese palma și mai tare.
 
-Atunci rămâi.
-Și am și aprobare, oooo. 
-Serios, de ce ești atât de cheesy?
-Sunt bărbat, am 25 de ani, let me be.
 
O pomenise râsul când îi auzi accentul stricat în încercarea de a vorbi engleză. El se încruntă, rușinându-se, dar nu îi eliberă mână. 
 
-Nu-i ca și când nu o aveai de la început, adaugă ea, Yoongi simțindu-se imediat mai bine. 
 
Zâmbeau amândoi fiind conștienți că se aveau unul pe altul. Ceasul ticăia de miezul nopții.
 
-Cred că mai bine ne culcăm, e târziu, ne-am consumat atât și asta obosește organismul.
-Se vede că ai fost la medicină.
-Ce să-ți povestesc.
 
Dar nu voia să îi dea drumul.
 
-Eu mă duc.
-Bine.
 
Dar nu se clintiseră.
 
-Pa Yoongi.
-Noapte bună Abi.
 
Dar tot nu se mișcau de pe canapea.
Până la urmă, fluturându-și capul în stânga și dreapta, fata se ridică pășind încet către camera ei. Nedorind să adoarmă pe canapea, se abținuse înțelegându-i oboseala.
Astfel, fiecare stătea în patul lui, singur, privind negrul camerei întunecate.
 
Cine putea să doarmă în maniera asta? 
 
"Nu pot să dorm." era mesajul pe care îl primise de la ea. Îl bucură într-un mod ciudat această afirmație.
"Nici eu, hai la mine."
 
În mai puțin de un minut, bătu la ușă.
 
-Parcă erai obosită.
-Sunt. Dar tot nu pot să dorm.
-Mai bine, mai stai cu mine. 
-Nu de asta am venit aici?
 
Pentru că el se așezase pe scaunul de la birou, Abigail profită de ocazie și se aruncă pe pat.
Pentru că el se așezase pe scaunul de la birou, Abigail profită de ocazie și se aruncă pe pat.
 
-Și când te gândești că noi am venit aici, în celălalt capăt al lumii, doar că să învățăm să producem muzică mai bună.
-Abia de am simțit-o.
-La fel, deși chiar am învățat foarte multe programe noi, lucruri noi. Nu am simțit-o, dar am rămas cu ceva de pe urma ei. 
-Exact, aprobă Yoongi, iar acum s-a terminat. 
-De acum stăm degeaba. Practic, nu-i mare diferență. Am stat mult degeaba.
-Dar ne-a fost luată greutatea trezitului de dimineață și putem petrece mai mult timp împreună.
-Mhm, confirmă ea.
 
Era aproximativ două dimineață iar ei mișunau în jurul camerei, plictisiți de viață și cumva dezamăgiți de libertatea lor. Se obișnuiseră totuși să meargă iar la școală, iar luxul din America era de-a dreptul mulțumitor. Îl dureau picioarele de la poziția de pe scaun, imediat deplasându-se până la pat, fiind lângă ea.
Îi făcuse loc.
Abigail, nu era necesar.
 
-Să vezi ce o să ne testeze Pdogg și Slow Rabbit când ne întoarcem, spuse ea cu puțină panică în glas, îi și aud vorbind prostii despre cât de buni am devenit și despre cum vor să îi învățam și ei.
-Cât o să se mai plângă că nu au mers ei în America?
-Îndeajuns încât să devină enervanți. Sper că o să-i aranjeze PD-nim.
-O să vorbesc eu cu PD-nim.
-Despre Slow Rabbit și Pdogg? întrebă Abi surprinsă.
-Despre noi.
 
Avea un ton atât de grav încât parcă se extinse până afară. Sună exact că un adult hotărât de viața lui iar Abigail se bucurase să simtă asta. Avea nevoie de o persoană îndeajuns de matură ce ar fi putut să aibă  de el însuși dar  de ea  același timp.
Se resemnase cu un alt zâmbet pe care Yoongi nu  văzuse.
 
-Este mâine. 
-Mhm, răspunse el nonșalant.
-Ar trebui  mă culc.
-Dormi aici.
 
Pufnise.
 
-Ce dumiță.
-Ce....ce?
-Ah, Scheiße! 
 
Nu îi putea vedea confuzia de pe față dar știa perfect faptul că nu înțelegea nimic.
 
-Poate mă ataci în somn.
-Vai, m-ai prins.
-Noapte bună, Yoongi.
 
Încercă să se ridice și să se întoarcă înapoi în camera ei, voia să doarmă. Dar o forță supranaturală numită Min Yoongi apucase să îi prindă mâna înainte de plecare. 
 
-Nu mă lăsa singur.
 
Nu mai avea să doarmă seara asta.
 
Fiecare stătea pe partea lui de pat, uitându-se unul la altul. Dar nimeni nu zicea nimic.  Respirau același aer și era îndejunsă comunicare pentru ei.
Eventual, Yoongi a adormit așteptând o reacție.
În somn se întoarse cu spatele la ea, având picioarele strânse la piept. Părea micuț, dar pe Abigail tot o intimida îngrozitor prezența lui. Singurele persoane cu care mai împărțise o saltea erau mama ei și fetele din Outsider. 
Îi promisese că nu îl va lăsa singur, așa că trebuia să depășească orice fel de frustrare și să rămână cu el acolo.
 
Și poate să se și culce, dar Yoongi respira puțin prea puternic pentru bunăstarea ei.
 
Era simplă, suporta orice sunet, puteai să vii și cu picamerul la urechea ei și nu se trezea, dar dacă auzea orice fel de formă de sforăit, nu se mai putea culca.
 
Încerca să-l împungă cu degetul, dar Yoongi nu reacționa deloc.
 
-Yoongi, șopti ea.
 
Dar nu se clinti.
 
-Yoongi...Yoongi!
-Mmm? răspunse el somnoros.
-Întoarce-te pe altă parte, respiri greu.
 
Mai bine nu-i spunea. Se întoarse înapoi cu fața spre ea, apropiindu-și corpul intenționat de al său. 
 
-Mai bine?
-Ăhă, răspunse ea sec. Noapte bună, se întoarse imediat cu spatele. 
 
El era sigur că nu mai avea să adoarmă în seara asta. 
 
Abigail își ținea palma pe sub pernă, mișcându-și degetele pe ascuns, ca un soldat ce avea să facă pe mortul și să pară perfect convingător dar în același timp, să se mențină și în viață. Aștepta să adoarmă la loc că să scape de timiditatea ce i se accentuase dintr-o dată. După aproximativ 20 de minute, se asigură că Yoongi nu mai dădea niciun semn de a fi treaz. Astfel își luă inima în dinți, întorcându-se înapoi spre el, nici ea neștiind de ce.
 
Ochii lui străluceau în întuneric, larg deschiși.
 
-Ce faci? întrebă el sumbru, după alte câteva momente de tăcere.
-Nimic. Nu pot să dorm.
-Eu nu pot să mai adorm.
 
Și ce aveau să facă? 
 
-Ai să stai așa toată noaptea?
-Am de ales? Dar tu?
-Nu știu. 
 
Să vorbești după ora 4 dimineața este greu.
 
-Abi.
-Mhm?
-De ce nu ai curajul să mă atingi niciodată? 
 
Și inima i se întorsese înapoi în piept doar pentru a se opri din funcționat pentru câteva secunde.
Rămăsese tăcută, neștiind exact ce să îi răspundă sau cum să-i răspundă.
"Poate pentru că nu am mai atins pe nimeni important până acum?"
"Poate pentru că nu știu cum?"
"Poate pentru că este vorba de ține?"
Yoongi se apropia mai mult.
 
-Știu că ai să taci. Abi, nu ți-am vorbit degeaba de palatul în care mi-a căzut mingea. Desigur, mingea este la tine și va rămâne la tine, am încredere că vei avea grijă de ea, dar copilul nu poate ajunge în palat dacă are porțile închise. 
 
Ea nu spunea nimic, continuă să stea încordată pe pernă, ascultându-i pulsul.
Nu trebuia să tremure.
 
-Sunt al tău. 
 
Și din acest moment ea chiar nu știa ce să mai spună. Știa în sinea ei, dar să îi și confirme asta, să îi spună cât de dedicat îi era, afirmația îi provocă dureri de burtă. 
Yoongi era atât o responsabilitate pe care se bucură că o are doar pentru ea, cât și sprijinul ei.
 
-De ce eviți să mă atingi aproape mereu?
-Pentru că mă simț ciudat, spuse ea stins și sincer. Eu...
-Este în regulă, nu trebuie să te forțezi.
 
Dar nu s-ar fi forțat, nu era vorba de asta. Nu știa cum să îl atingă, cu toate că poate în sinea ei ar fi vrut mereu să facă asta. 
Și cât timp avea să mai facă pe neștiutoarea incapabilă să învețe? Ea este Abigail Kynn, fata care a reușit să facă tot singură și să răsară pe baza propriilor urmări.
Dar uite-o aici, lângă el, neștiind ce să facă, sau cum să facă. 
Dacă ar fi fost o situație limită ar fi știut cum să-l abordeze, dar așa, în sinceritatea nopții, în liniște, era pierdută.
Și pentru cât timp?
Își închise pleoapele, apăsând cu putere pe ele, apoi își deschise iar ochii. Își ridică mâna iar cu încetinitorul o apropia de a lui. O retrăgea milimetric, o apropia centimetric, până îi atinse degetul arătător cu al ei. Îi ridică mâna, cuprinzând-o, fiind atât de mare pe lângă a sa. Degetele îi erau lungi și subțiri, dar masculine în același timp, avea o palmă masivă cu o piele fină, o adevărată opoziție ce o atrăgea. 
 
Mâinile pianiștilor se potrivesc.
 
Schițând un zâmbet de mulțumire, Yoongi își încolăci degetele cu ale ei, ținându-i pentru prima oară mâna în acest fel. O cuprinse aducând-o la pieptul lui, ținând-o cu grijă de parcă ar fi putut să o rănească orice mișcare greșită. Cu aceeași sfială ea îi mângâie părul cu cealaltă mână, Yoongi găsind asta că unul dintre cele mai plăcute lucruri.
 
-Vezi? Nu-i așa greu.
-Mhm, nu strica momentul. 
-Bine.
 
Era cald iar Yoongi îi învelise.