one shot of whiskey

XVIII.

Trecuse o întreagă săptămână iar cei doi ajunseseră complet tăcuți. De la distanță arătau precum doi străini nevoiți să împartă un apartament, exact așa cum erau la începutul călătoriei din LA.
Trecuse atât de mult timp ca să ajungă la starea inițiatică.

De ce?

În acea zi Abigail se trezise după prânz. Îi era greu să doarmă noaptea datorită gândurilor și singurătății, astfel, adormea târziu doborâtă de oboseală și se trezea la fel de târziu.
Îi era foame, dar îi era rău și greață. Nu voia să mănânce singură încă o zi, nu acum când știa de Yoongi.
Dar nici nu voia să mănânce alături de el, nu până nu i se termina perioada de răbdare.
Îl înțelegea mai mult decât ar fi trebuit s-o facă, și ea trecuse prin aceleași lucruri când le mărturisise fetelor despre relația dintre ei.
Și totuși brațele o dureau, genunchii parcă îi susțineau mai greu puțina greutate și era rănită. În fiecare zi câștiga două noi cicatrici: una primită de la indiferența lui și alta de la faptul că-l ierta iar și iar, și ar fi făcut-o oricând.
Pentru că îi oferise suta ei în domeniul încrederii și pentru că îi ținea mingea.

În bucătărie, găsise mâncare pregătită special pentru ea, dar el nu era acolo, el nu era deloc.
Era mâncare făcută pentru ea, pentru ea cea singură.
Lăsase scaunul s-o ajute, încercând să mănânce, simțind gustul bun, revigorant al mâncării gătite de el.
Dar el nu era acolo.
Știi ce este mai trist decât a-ți plânge de milă?
Să-ți plângi singură de milă în timp ce iei câte o înghițitură, așteptându-l.
Dar lacrimile aveau să-i reumple supa și ea tot trebuia să stea acolo.
Trebuia să aibă răbdare.

El suferea la fel de mult, sau poate chiar înzecit. Trebuia să se gândească și nu-i mai ieșea. Oamenii sunt dependenți de gândit toată viața, întrucât asta este esența verbului "a trăi". Atunci el cum era? Mort?
Nu găsea explicația pentru care tremura și nu putea gândi clar.
Poate pentru că se gândea prea mult.
Poate pentru că o lăsa să-l aștepte prea mult dar nu se mai putea întoarce așa, dintr-o dată, să răsară din întuneric și să-i spună "Nu am rezolvat nimic dar nu mai pot sta fără tine."
Nu mai putea sta fără ea, se tortura din acest motiv, dar ce avea să facă?
Trebuia să-și îndeplinească sentința, altfel, pentru ce atâta trudă îndelungată?

El își merita durerea, dar ea?

Ea avea doar să-l înțeleagă și să aibă rabdare, exact așa cum îi ceruse, exact așa cum îi promise.

Dar câtă răbdare mai putea avea?

-Știi foarte bine ce-i cu el. Este perfect nedrept Abigail, dar îl înțelegi pe cât de mult te înțelegi pe tine.

-Nu-i așa că e frustrant?

-Este foarte frustrant, cuvântă Ryu, dar nu poți renunța. Nici lui nu-i este bine.

-De ce suntem așa, Ryu?

-Bănuiesc că totul este o chestiune a vieții. Bănuiesc că tu știi mai bine asta decât mine.

-Nu știu....

-Indiferent de situație, eu am încredere.

-De ce?

-Pentru că ești cea mai puternică persoană pe care o cunosc, iar el îți seamănă.

Semănau, nu-i așa?

La începutul săptămânii de liniște, ea încercă să-l bage în seamă, să-i arate că pentru ea contează. El o evită pe cât posibil, dar din bunele sentimente pe care și le ascundea, îi oferea câte un raspuns sec și forțat pe care-l regreta imediat după, atât el, cât și ea. Când se oprise din a mai încerca, îl îndureră, dar suportă consecințele.
Iar când începuse să-i refuze privirea, se simți ca la doi metrii sub pământ.