Legături de spirit (spin-off "Academia Vampirilor")

Paisprezece

  Vag, în spatele meu auzeam diferite voci strigându-mă. Nu ştiu cine erau sau daca erau măcar reale, nu doar în capul meu. Ştiam doar că trebuie să mă grăbesc. Să îl găsesc pe Dimitri. Şi asta repede.

  Alergam. Alergam cât mă ţineau picioarele, fără să văd de fapt încotro, dar picioarele mele păreau să ştie exact unde trebuie să ajung. În jurul meu vedeam chipurile trecând fulgerător, şi unele dintre el –bănuiesc− s-au întors pentru a-mi arunca priviri bănuitoare, dar nu aveam timp să mă concentrez asupra lor. Cu cât mă apropiam mai mult de locul unde se afla Dimitri, cu atât mai rău mă simţeam. Inima îmi amenința să sară din piept în orice clipă, şi chiar dacă ştiam că nu eram rănită, o durere inexplicabilă îmi cuprinse tot corpul. Era ca şi cum eu eram cea rănită.

  Locul îmi era total străin când m-am oprit. Eram în apropierea unor depozite ce păreau să nu mai fie folosite de ani buni. În aer se simţea un miros puternic de combustibil, praf şi… sânge vechi. Credeţimă, ultima parte mi s-a părut şi mie ciudată. Ciudată rău.

  ―Dimitri! sunetul ieşi din gura mea înainte să îmi dau seama. Dacă mai era cineva pe aici, spre exemplu presupuşi atacatori, atunci eram o ţintă destul de uşoară.

  Am luat imediat poziţia de atac, pregătită să înfrunt orice când am auzit un sunet slab, ca un geamăt de durere. Iniţial am crezut mă mi se pare. Sunetul era atât de slab căci putea fi, la fel de bine, doar în mintea mea. Dar nu. Era real. Foarte slab, dar real. Mi-am încordat auzul ca să descopăr sursa lui şi am pornit întra colo.

  În spatele unui depozit am văzut maşina lui Dimitri, cu portiera din stânga larg deschisă. Am alergat spre ea în speranţa că voi găsi ceva. Dar nu am găsit. Maşina era abandonată, iar pe cimentul crăpat erau urme de sânge. O, Dumnezeule!

  ―Dimitri! am strigat din nou ceva mai tare.

  Alt geamăt mă anunță că eram în apropierea a ceva sau a cuiva. M-am întors şi am mers spre partea din spate a mașinii. Acolo l-am găsit zăcând într-o baltă de sânge. Am crezut că mi se prăbușește lumea în cap.

―Dimitri, o Doamne, o Doamne!

  M-am lăsat în genunchi lângă un Dimitri pe jumătate conștient. Părul îi acoperea jumătate din faţă şi era lipicios de atâta sudoare şi sânge închegat.

  ―Dimitri, rămâi cu mine, rămâi cu mine!

  I-am îndepărtat cu grijă firele de păr de pe faţă, iar el şi-a deschis pleoapele tremurânde. Am zâmbit uşor la vederea ochilor lui, iar lacrimile ce amenințaseră toată ziua că îşi vor face apariția, acum nu s-au mai lăsat înfrânate.

  ―Oh, Dimitri! nu pot să cred că ai făcut una ca asta! De ce nu mi-ai spus?

  Sincer, nici nu eram prea sigură ce ar fi trebuit să îmi spună, dar eram sigură că povestea pe care Rose şi Lissa mi-au servit-o în cafenea era o scorneală pe moment.

  Dimitri deschise gura să spună ceva, dar nu reuși să spună nici un cuvânt. Ochi i se închise pe jumătate şi mâna lui se agăță disperat de a mea.

  ―O, nici să nu te gândești că te las să pleci, spun şi îmi smulg braţul din strânsoarea lui şi aşa slabă şi, cu degetele tremurând uşor, i-am descheiat cămașa, scoțând la lumină rana pe care o avea.

  Fusese înjunghiat cu ceva, şi după mărimea rănii puteam să jur că fusese înjunghiat cu propria lui țepușă, dar acesta e un detaliu pe care o se îl dezbat mai târziu. Acum eram preocupată de numeroasele semne de lovituri pe care le avea.