Legături de spirit (spin-off "Academia Vampirilor")

Sase

  —Nu… E imposibil.

  Dimitri făcu câțiva pași în spate, ciocnindu-se de Christian, care la rândul lui era la fel de șocat. Lissa schimbară câteva priviri cu subînțeles, pe care eu nu le-am înțeles, apoi Rose mi se adresă după câteva momente ce au părut ere. Părea că timpul s-a oprit în loc.

  —Thea, ești sigură de asta?

  —Da.

  —Thea e foarte important pentru noi, spuse Lissa pârând ceva mai stăpână pe sine. Numele pe care l-ai auzit era Natasha?

  —Da sunt sigură.

  —Dar asta e imposibil, practic strigă Adrian din spatele meu.

  Nu vreau să par nepoliticoasă, dar sincer vă spun că uitasem complet de el. Problema mea majoră era să aflu ce naiba se petrecea în jurul meu.  Așa că am făcut singurul lucru la care mă puteam gândi în acel moment. Am întrebat:

  —Cine naiba e Natasha și de ce apare în visele mele. Și mai ales, de ce m-a vrut moartă?

  Liniște. Lissa a fost ce-a care a vorbit, dar nu pentru a-mi răspunde mie la întrebări, ci pentru a se întoarce spre Christian și a se apropia de el.

  —Christian, spuse ea apropiindu-se ușor de el.

  Însă Christian doar făcu câțiva pași în spate, ferindu-se de atingerea ei și lăsându-și capul în pământ. Când și-o ridică din nou, ochi îi străluceau de lacrimi, iar eu am văzut ceva ce nu credeam că voi vedea vreodată. Christian, sarcasticul și mereu „optimistul” Christian plângea. Nu că nu aș mai fi văzut băieți plângând, dar suferința ce se citea pe chipul lui Christian era mistuitoare.

  —Tasha e moartă, bine? răbufni el. Așa că lăsați-o așa.

  Acestea  fiind spuse Christian plecă cu Lissa în urma lui, strigându-l. Rose se apropie de Dimitri care încă părea în stare de șoc, iar eu m-am simțit din nou singură și abandonată. Până și Adrian plecase de lângă mine cine știe unde, iar eu am rămas complet singură.

  Aș vrea atât de mult ca Andrew să fie aici.

  Dar nu era, și de data asta nici un avea de unde să mai apară.

  M-am mutat pe scaunul de la fereastră și mi-am strâns picioarele sub mine. Instinctiv mi-am dus mâna la gât in căutarea micului medalionului în formă de lacrimă. Am fost doar pe jumătate surprinsă când am constatat că îmi atârna la gât de lănțișorul subțire de argint. Adevărul e că avem cam doi ani de când nu mai purtasem lănțișorul, însă îl luam mereu cu mine oriunde mergeam. Dar de regulă nu îl purtam niciodată, de la incident.

  Însă astăzi nu am putut să plec din cameră până nu mi l-am pus. La început am fost puțin reticentă, dar acum eram fericită că îl purtam.

  Amintește-ți că te iubesc.

  Dacă mă iubești, atunci de ce pleci?

  Pentru că sunt nevoit. Ai grijă de tine, bine? Și te rog să nu faci nici o tâmpenie.

  Nu pleca. Te rog nu pleca.

  Trebuie. Nu-ți face griji. O să mă întorc.

  Și a plecat. Nici măcar nu a privit înapoi. Degeaba îl strigam. Degeaba am fugit după el. El plecase. Și nu avea să se mai întoarcă. Nu știu ce s-a întâmplat cu el. Au trecut trei ani de atunci și nu am primit nici o veste de la el. Parcă dispăruse. La câteva luni de la plecarea lui primisem un telefon. Nu știu sigur cine sunase. Vroia să vorbească cu Jake, dar el nu era acasă. Mi-a închis imediat ce mi-a auzit vocea. Am încercat să sun eu, dar nu a mai răspuns nimeni. De atunci nu mai știu nimic de el, iar colierul era singurul lucru ce îmi mai aminte de el. În fața dorului pentru el nimic nu mai conta. Nici măcar Andrew nu ar reuși să mă scoată din această stare. Mă simțeam oarecum vinovată că profitam de el, dar nu și în momentul acesta. Tocmai trecusem printr-o criză majoră.