Legături de spirit (spin-off "Academia Vampirilor")

Doisprezece

  —Ai venit, spuse Alek ieșind din umbră și îmbrățișându-mă.

  Nu știu de ce, dar susținuse că trebuie să ne vedem neapărat la locul nostru la miezul nopții. Așa că nu aveam altceva de făcut, decât să mă strecor pe fereastra camerei mele și fug câteva cvartale până aveam să ajung la locul nostru, lângă un stejar bătrân a cărei crengi erau lăsate în jos și ne ascundeau de privirile curioșilor.

  Alek mă cuprinse cu brațele și mă sărută.

  —Cum aș fi putut să nu vin? întreb.

  O vreme am stat îmbrățișați și nu am vorbit. Aș fi dorit să nu o facem niciodată, dar trebuia să aflu motivul pentru care era atât de îngrijorat.

  —Alek, ce s-a întâmplat?

  Dar el nu făcu altceva decât să îmi mângâie părul și să mă strângă la piept ca să cum nu aveam să ne mai vedem vreodată.

  Într-un final vorbi, și ar fi fost mai bine să nu o facă.

  —Trebuie să plec, Thea.

  —Deja? Dar abia am ajuns!

  —Nu, nu înțelegi. Plec. Adică plec într-o călătorie.

  —Oh, spun eu tristă și mă apropii de el punându-mi palmele pe pieptul lui.  Și cât o să lipsești? întreb privind-i încă pieptul.

  —Nu mă întorc.

  Cuvintele lui îmi răsunau în minte ca un ecou. Îmi explică pe nerăsuflate cum că era nevoit să plece într-o misiune contra unei armate de strigoi, pe scurt să se infiltreze în una dintre organizațiile lor, care erau din ce în ce mai numeroase pe zi ce trece și că nu știe dacă se va întoarce. Cei drept îl înțelegeam. Nu se știe dacă ieși viu nici dintr-o simplă luptă. Viața gardienilor e cronometrată mereu.

  —Nu pleca! După tot ce am pătimit ca să ajung aici, nu vreau să te pierd acum!

  —Nu mă pierzi. În inima mea ești și vei fi doar tu. Dacă nu mă întorc…, băgă mâna în buzunar și scoase un lănțișor de argint pe care atârna un medalion în formă de lacrimă, în centrul căreia se afla o piatră verde de culoare ochilor mei. Mi-l puse la gât și apoi continuă: …amintește-ți că te iubesc.

  Plecă de lângă copac după ce mă sărută pe frunte, și o luă spre stradă. Mintea mea începe să funcționeze din nou și fug pentru al prinde de braț și al opri.

  — Dacă mă iubești, atunci de ce pleci?

  —Pentru că sunt nevoit. Ai grijă de tine, bine? Și te rog să nu faci nici o tâmpenie.

  —Nu pleca. Te rog nu pleca.

  —Trebuie. Nu-ți face griji. O să mă întorc.

  Și smulse brațul și plecă lăsându-mă plângând pe trotuar. După ceva timp m-am dezmeticit și mi-am ridicat fața spre cer strigând:

  —Alek!

  M-am ridicat, cu vederea încețoșată de lacrimi și am început să îl caut. Nu l-am găsit și nici nu l-am mai văzut de atunci.

  Până acum.

  Amintirea mi se spulberă odată ce am auzit, mintal, țipătul meu sfâșiind liniștea acelei nopți. Am fost distrusă, dar acum erau total la pământ. Sentimente în contradictoriu puse stăpânire pe mine. Bucurie, tristețe, ușurare, furie, uimire, iritare. Toate astea îmi aduse lacrimi în ochi, dar încă îl vedeam perfect.