Legături de spirit (spin-off "Academia Vampirilor")

Șaisprezece

  Fiori îmi străbătu corpul, iar simțurile mele se ascuțiră. Vederea îmi era clară, auzul excelent şi la fel şi mirosul. Pielea nu îmi mai era ciudată la atingere, nu îmi mai ardea şi nici nu mai eram cuprinsă de frisoane. Să nu mai vorbesc de frig. Nu îmi mai era, iar pentru Dimitri era vizibil că nu mai are nevoie de pătură.

  Ne-am ridicat privirile de la mâinile noastre, inspectându-ne reciproc.

  Pielea lui Dimitri nu mai avea acea nuanţă lividă, ochii îi erau din nou strălucitori şi nu mai tremura. Vederea lui din nou în stare perfectă, aproape mi-a umplut ochii de lacrimi şi nu am mai rezistat. Mi-am aruncat braţele în jurul lui şi l-am îmbrăţişat.

  ―Eşti bine, am spus. Eşti bine. Eşti bine!

  ―Şi tu, spuse Dimitri strângându-mă în braţe.

   Deşi dormisem împreună până a venit Sonya, şi i-am atins şi atunci corpul, acum era altfel. Părea străin. Ceva ce atingeam pentru prima dată, ceea ce era fals, căci îl atinsesem pe Dimitri de atâtea ori, când venise să mă „apere” de coşmaruri. Acum părea normal. Firesc de parcă mi-aş atinge propriul trup.

  Camera s-a cufundat în tăcere. Cel puţin nimeni în afară de mine şi Dimitri nu vorbea, iar comunicarea noastră era puţin… puţin cam fără cuvinte. Conversația s-a desfăşurat în mintea noastră şi în loc de cuvinte, foloseam amintiri. Ne ţineam amândoi în braţe şi aveam ochii în lacrimi. Eu una chiar plângeam. Dimitri era cel care îmi îndepărta fiecare lacrimă spunându-mi că acum totul era bine. Parcă eram un copil de doi ani.

  Nu ştiu. Mi-e greu să explic, dar să fiu separata de Dimitri era ca şi cum aş fi fost separată de mine. Chiar dacă lucrurile erau stranii, asta era cel mai firesc, cu toate că ar fi trebuit se fie cel mai nefiresc lucru!

  Mi-am lipit capul de pieptul lui dezgolit şi am plâns acolo în timp ce el îmi netezea părul, răspunzându-mi la ultima mea întrebare nerostită.

  Dimitri îmi arătă cum a decurs misiunea în bârlogul strigoilor.

  Depozitul era întunecat şi avea un miros puternic de mucegai. Mucegai şi… sânge. În fiecare particulă de praf se putea vedea moartea şi haosul. Aerul era încărcat de groaza celor aduşi aici pentru pieire.

  Chiar şi cu vederea bună a dhampirilor, nu-mi puteam vedea nici mâna în faţa ochilor, aşa că am aprins mica lanternă fixată pe umărul uniformei mele. Era o îmbunătățire majoră. Vedeam la cel puţin cinci metri în faţă, ceea ce era mult mai bine decât ar fi văzut un om normal, dar totuşi era prea întuneric să văd şi altceva. Depozitul părea mare. Mult prea mare ca să îl pot cuprinde pe tot cu privirea şi mult prea întunecat. Din vremurile chinuitoare pe care le-am petrecut ca şi strigoi îmi aminteam ce simţuri ascuţite aveau. Pe lângă faptul că m-au mirosit şi chiar auzit de când intrasem, mă puteau vedea cu mult înainte să îi văd eu. Nu trebuia să mă îndepărtez prea tare de uşă şi nu trebuia să las garda jos nici măcar o secundă. Eram în mare minoritate aici.

  Vigilent m-am îndreptat spre capătul opus al depozitului, încercând să îmi păstrez poziţia cât mai aproape de zid, printre cutii. Puteau servi bine drept ascunzătoare şi la nevoie de arme în plus.

  Strângând şi mai tare ţepuşa în mâini mi-am dorit să fi fost şi eu un ţintaş la fel de bun ca Thea. Atunci aş fi putut folosi unul dintre arcurile ei şi aş fi avut un avantaj. Dar ţinând cont că duc o luptă grea şi pe lumină să ating ţinta, într-o lumină atât de proastă nu aş fi reuşit să lovesc nici un sac de cartofi, imobil. Ce să mai zic de un strigoi care se mişcă cu o viteză de două ori mai mare decât a mea.