Era frig afară, si ningea. Părinții lui Lucas știau ca e la școală, insa el...el era in parc. Se dădea încet pe leagăn, in timp ce lacrimile ii înghețau in obraji. Nu-i voia să creadă ca e adevărat. Il cunoaște doar de 5 luni, si...deja...s-a terminat. Partea cea mai proastă e ca începuse sa țină la el. Sa...il placă...să il...adore într-un mod copilăresc, cum era si de așteptat, dar acum...se termină?!
Micuțul nu știa ce sa creadă sau sa simtă. Era supărat, nervos, confuz, însă cel mai important... Era rănit. Era ora 1 deja, iar el stătuse acolo de la ora 8 și nu făcuse nimic altceva decât sa plângă cu gândul la el. Auzise pași venind din spatele lui.
-Hey!
Ar fi recunoscut vocea aceea dintr-o mie. Sărise rapid de pe leagăn, și încercă sa se îndepărteze.
-Ce vrei?
-Vreau să vorbim!
-Eu nu vreau sa vorbesc cu tine!
-Lucas! Haide! Voiam să-ți spun, dar...
-Dar ce? Când aveai de gând să-mi spui?
-Nu știu! Nu voiam sa te ranesc, serios!
-Nu, dar ai făcut-o! Puteai să-mi spui și tu mai devreme!
-Așa e!
-Când pleci?
-Peste 2 zile.
-M-ai lăsat să...să mă atașez atât de mult de tine ca după să pleci pur si simplu?
-Luchi, îmi-
-Nu-mi mai spune așa! Știi ce, nici nu mai vorbi cu mine, nu mă căuta, nu...Nu! Pur si simplu lasă-ma împace! M-ai auzit?
-Lucas...
-Pleacă!
Roșcatul nu mai spusese nimic. Se simțea mai aiurea ca niciodată. Însă, făcuse ce ii spuse brunetul. Îi va fi dor de el.
