Cei doi iubiței stăteau in casă. Erau distanți. Foarte distanți in ultima vreme. Icepeau deja sa creadă ca bani chiar aduc fericirea. Decizia ca Eric sa plece, era aproape confirmată, insa...parca niciunul nu voia ca el sa plece.
-Eric?
-Da?
-Eu...ma tot gândeam la ceva.
-La?
-Cum ii spunem lui Lucas?
-Ah, da! Lucas!
-Lipsa băniilor te-a tâmpit deja atât de mult încât ai uitat ca ai un copil?
-Mnu.
-Mbine. Acum...cum ii spunem?
-Mai bine zis cine ii spune?
-Ăă..da...tu!
-Eu? De ce eu?
-Tu pleci! Tu ii spui!
-Dar pe tine te iubește mai mult! Ești mama lui!
-Aghh! Ma disperi, omule, ii spunem amândoi.
-Chiar! Unde e?
-A ieșit cu băiatul ăla, Kai. Trebuie sa ajungă.
*între timp in fata blocului*
-Mulțumesc ca m-ai condus până acasă!
-Nu fi prostuț! Nu trebuie sa îmi mulțumești pentru asta!
-Hehe, ok. Păi... Ne vedem.
-Lucas, stai! Ăăm...trebuie să-ți spun ceva!
-Sigur! Spune!
-Eu...ei bine. Vezi tu ...eu o să p-
-Așteaptă! Spuse Luchi scoțând telefonul din buzunar. Era mami a lui. Ii spusese doar ca ajunge imediat si închise.
-Ce voiai să spui?
-Eu...n-nimic! Nu mai contează.
-Ok! Pa!
Spuse micuțul, după care îi dăduse un pupic pe obraz roșcovanului.
-Noapte bună, Kai!
-N-nn-nnoapte bună... Luchi.
