Cadou de la Moarte

10. Seb...

-19 martie 2217-

148 de zile rămase

     Sunt trezita de un sărut pe frunte. Nici nu mă dezmeticesc bine și deja îmi văd blondul rânjind în fața mea. Lângă el îi văd pe Alex, mama și pe Lucy.

     -Cât e ceasul? întreb eu.

     -E 17 și un sfert. îmi răspunde mama.

     -De ce nu m-ai trezit mai devreme? îl întreb pe Seb oftând.

     -Dormeai așa de frumos așa că te-am lăsat să tragi un pui de somn. Va mulțumesc doam...Aria pentru ca ați adus-o pe Lucy.

     -Nu e nicio problemă dragă. îi răspunde mama zâmbind.

    Mă ridic și le îmbrățișez. Apoi întreb:

    -Voi doi ați făcut cunoștință?

    -Tu ce crezi? spun cei doi copilași.

    -Hai în parc atunci! Mamă îți mulțumesc că m-ai ajutat. spun când ieșim pe ușă.

    -Era și normal. Lucy se plânge ca nu petreceți destul timp împreună, pe lângă asta vrea sa îl cunoască mai bine pe blond. imi zice șoptit.

    -Of, minunata de ea!

    O lăsăm pe mama la mașină și ne îndreptăm spre parc.

/Sebastian/

    O privesc pe Valerie aproape fără oprire când ne îndreptăm locație. Cât timp ea a dormit am pregătit niște mâncare pentru un picnic, iar mama ei a dus-o unde am avut nevoie. Eu sunt singurul care știe despre asta. Lucy și Alex nu au nicio idee, se joacă împreună, se ascund și se fugăresc. La un moment dat intrăm și noi în jocul lor. O ating pe Val pe braț și încep sa fug când strig:

     -Prinsa! Tu ești!

     -Te-ai pus cu cine nu trebuie Carlisle! spune și vine în fugă spre mine.

     Când se apropie de mine o iau în brațe ținând-o cu o mână de genunchi și cu cealaltă de spate și îi așez capul în poziția ideală pentru un sărut la fel de drăguț ca ea. Când îmi dau seama ca nu suntem singuri e deja prea târziu. O las în brațele mele dar opresc sărutul.

     -Ce e... spune ea.

     Dau din cap spre cei mici și ea prinde idea. Când nu sunt atent simt o palmă pe spate și ea îmi țipă în ureche.

     -Prinsa! Tu ești!

     Încep sa alerg cu frumoasa mea în brațe. Și mă opresc abia când ne aflăm în spatele unui copac. Cine știe ce cicăleală as putea sa primesc de la părinți dacă află că Lucy și Alex ne-au văzut sărutându-ne.

    -Harper... te-ai pus cu băiatul nepotrivit, îi zic și încep să îi gâdil abdomenul.

    Începe să râdă și observ că are o criză de râs. Şi-o merită cu vârf și îndesat. Deodată se oprește și îi aud respirația sacadată. Mă lovește cu pumnul în braț și începe să şi-l scuture de parcă ar fi lovit un perete.
  
     -Of Carlisle! Dacă nu erai așa de frumos pumnul meu ar fi atentat la fața ta. Dar ăsta e norocul tău.

     -Așa sunt eu, un tip norocos. îi spun și începem să râdem. Hai sus, am o surpriză pentru voi.

     -Seb...

     -Haide Frumoaso adormită!

     -Of...

     O iau pe sus ai mergem spre frații noștri. Când îi văd le facem semn sa se îndrepte spre noi. O dau pe Val jos din brațele mele și îi  șoptesc lui Alex:

    -Alex, du-o pe Lucy în poiana unde s-au întâlnit mama și tata. Așezați-vă pe pătură și așteptați-ne. Eu trebuie să o leg la ochi pe Val. Bine?

    -Bine Seb.

    Pleacă și scot eșarfa din buzunar.

    -Val, întoarce-te!

    -Of... Bine.

    O leg ușor și o iau în brațe ca mai devreme. Nu vreau sa se accidenteze. Țin prea mult la ea pentru a risca așa ceva. Pe lângă asta Chat, Lucy și Alex m-ar omorî și cred că asta ar fi o problemă pentru toată lumea. Fug cu ea spre locul special din poiană și când ajung acolo o așez cu grijă și îi dezleg eșarfa.

     -Seb... văd cum lacrimile i se adună în colțurile ochilor.

     -Nu trebuie sa spui nimic... Sper ca va place.

     -Ai făcut singur asta?

     -Poate cu puțin ajutor...

     -Secretos mai ești...

     -Și urăști din tot sufletul asta... spun pe un ton ironic și râd.

     Toți începem sa râdem iar eu mă întind și despachetez bunătățile din coş. Cei mici se îndreaptă instinctiv spre prăjituri. I-au luat exemplul lui Val. Fata asta e o prăjiturică... Oare de ce nu își da seama. Eu vreau să fiu un exemplu pentru frații noștri așa ca mă îndrept spre niște fructe când trezesc cu o bunătate zaharată în gură. Sigur e mâna lui Val. Iau prăjitura cu cea mai mare cantitate de frișcă și o îndrept spre fața ei. Și uite așa începe o bătălie cu frișcă și dulciuri din care nimeni nu iese nevătămat. Când terminăm suntem mânjiți cu ciocolată neagră și albă.

     Râdem cu toții și ne simțim bine. Seara asta e prima după mult timp când îl văd pe Alex simțindu-se bine în compania cuiva care ieri îi era necunoscut. Mă simt așa de confortabil... Aș vrea ca momentele de acest fel să nu se termine niciodată dar nu toate visele se îndeplinesc.

      Până să o întâlnesc pe fata visurilor mele gândul meu era doar la data aia. Până acum nu i-am mărturisit data morții mele fiindcă am primit un mesaj ciudat care îmi spunea să mă alătur Morții pentru binele meu și al persoanelor la care țin. Nu știu dacă ar trebui să accept... Dar de când a apărut ea în viața mea totul a prins culoare și simt ca am forța de a trece peste mări și oceane atâta timp cât ea se află în preajma mea. O iubesc așa de mult.