Cadou de la Moarte

12. Imposibil...

    /Valerie/

    -25 martie 2217-

   E două noaptea când telefonul meu începe să vibreze și sa sune. Soneria mea este insuportabilă. Mă uit la ecran cu ochii mijiți din cauza trezirii bruște. Apare poza mamei lui Seb și mă întreb ce o face sa sune la ora asta.

     -Alo? răspund eu imediat.

     -Val, scumpo? Tu ești? Mă întreabă ea printre suspine.

     -Da... Ce s-a întâmplat? De ce plângeți?

     -Seb... spune și nu mai poate continua.

     -A pățit ceva? Spuneți-mi ca e bine...

     -Scuze. Sunt Gideon Oliver. Pacientul Sebastian Carlisle a suferit un grav accident rutier în jurul orei 19. Se află în comă la spitalul 9. Cred ca ar trebui să veniți sa sprijiniți familia. Din câte am înțeles sunteți o persoana foarte importanta pentru tânărul pacient.

    Mi s-a tăiat firul de când am auzit ''Pacientul...''. Am inceput sa plâng și nu pot sa procesez informațiile. Am auzit doar câteva cuvinte din cele spuse de doctor ''coma'', ''accident'', ''spital''. Cred ca o sa mor. Inima mă doare și sufletul meu se roagă pentru blonduțul meu superb care se afla intre viață și moarte. Mi-aş da și viața pentru el dacă as știi ca s-ar trezi și ca ar fi bine.

      -D-da... Vin ime-imediat. mă bâlbâi eu.

      Închid și cobor din pat. Genunchii nu îmi rezistă. Mă simt ca o leguma fiarta. Fac pași mici sprijinindu-mă de perete spre camera mamei. Trebuie sa știe unde mă duc. Intru în dormitor și o trezesc. Mă așez pe vine și spun printre lacrimi:

      -M-Mama Seb a avut un ac-accident și e în c-coma la spital. Trebuie sa mă duc dar nu am cum sa a-ajung...

     -Ce-ai spus?

     -Ai auzit bine... bâigui ai izbucnesc iarăși.

      -Îmbrăca-te repede. Iesim în 5 minute.

      Urc cât de rapid pot și mă imbrac cu hainele pe care le iau la întâmplare. Nu îmi pasă de felul în care arăt atâta timp cât una dintre putinele persoane la care țin se afla la un pas de sfârșit.

      Cobor cu doua cutii de șervețele în brațe și merg la mașină. Mama e deja acolo așa ca pornim spre spital. Ființa care mi-a dat viață gonește pe asfalt și trece pe roșu și astfel ajungem în două minute la spital. Intrăm imediat și mergem la ghișeu.

     -Căutați pe cineva? întreabă angajata.

     -D-da... pe Sebastian Carlisle. Știți un-unde se află?

     -O secundă sa văd. Se află în rezerva  35 de la etajul doi. Din câte știu mai sunt și alți membri ai familiei acolo. Cred ca va așteapta.

     -Mulțumim. spune mama și o luam spre lift pentru a ajunge mai repede.

     Când ajungem la etajul dorit observăm pe hol cam 5 persoane care se tot învârt de colo până colo în fața camerei. Nimeni dintre ei nu e Margaret. Cineva mă ia de la spate și mă îndreaptă spre ușă. Probabile o persoana care m-a recunoscut de la ziua lui Alex. În fața ușii, când aproape apăsasem pe clanță inima mi s-a oprit brusc și am simțit un junghi. Persoana care mă împinge deschide ușa și când dau cu ochii de Seb simt cum pământul îmi fuge de sub picioare așa ca ajung sa cad în genunchi și în toată încăperea mi se aude urletul de durere.

     Simt patru  brațe ude din cauza lacrimilor care mă îmbrățișează. Sunt sigură ca sunt ale mamei și ale lui Margaret. Răspund la îmbrățișare și las loc plânsului rămânând așezându-mi capul pe umărul uneia dintre ele.

    Odată ce mă calmez și asimilez puțin mai bine șocul mă ridic și mă îndrept clătinându-mā spre patul în care blondul meu iubit sta liniștit și bandajat la mână și la cap. Pe gamba piciorului drept are un ghips gros. Pe față are o mască, aceasta ajutându-l sa respire. Simt cum sufletul mi se sfărâmă și mă așez pe scaunul de lângă pat. Îl iau de mână și îi sărut palma în încercarea de a mă liniști. Îmi apropii buzele de urechea lui și încerc sa îi spun tot ce am pe suflet și sa îl fac sa rămână în viață. Sper ca oriunde s-ar afla a auzit ce i-am spus și ca îi da putere sa lupte.

      Mama a plecat pe la ora 4 fiindcă Lucy a rămas acasă singură. Capul îmi e așezat pe genunchii lui Seb și plâng fără sa mă pot oprii. Eu și Margaret încercăm să ne calmăm reciproc dar nu prea reușim. Sunetul aparatelor la care este conectat blondul meu preaiubit mă omoară dar prefer sa le aud decât sa știu ca nici acestea nu îi mai asigura viața pe moment.

     Cred ca am adormit pe scaun dar m-am trezit fiind zgâlțâită de Margaret care pare din ce în ce mai panicată. Aparatul începe sa arate niște frecvente schimbate și din ce în ce mai puternice. Corpul lui Seb tremură.

     Îmi e frică...