Cadou de la Moarte

16. Declarația

    /Valerie/
    17 aprilie 2217
    112 zile rămase

După două zile agonizante în spital am fost externată. Când am pășit pe treptele de piatra acum ude de la ploaie l-am văzut. Stătea rezemat de un perete cu ochii în telefon. Lângă el era un buchet de trandafiri. Şi-a amintit că sunt florile mele preferate. Blondul meu. Am pășit spre el și i-am spus:

       -Două zile în spital și deja vorbești cu alte fete, hmmm...

       Și-a ridicat privirea din telfon și mi-a zâmbit larg, atât de larg, încât gropița de pe obrazul stâng era mai adâncă ca niciodată.

        -Val. Mi-a fost așa de dor de tine!

        -Liniștește-te au fost doar două zile dar și tu mi-ai lipsit...

        -Val?

        -Da?

        -Eu...eu te iubesc!

        Inima mea a început să bată atât de puternic. Eram pe o stradă aglomerată, dar puteam să-l văd doar pe el. Știam că ne iubim,  dar nu ne-am spus asta niciodată...

       -Serios? am spus eu aproape plângând.

       -Da, Val.

      -Te iubesc!

      M-a luat în brațe si m-a învârtit.

     -Nu ai idee ce faci cu mine Valerie...spuse el.

       După ce eu și Seb ne-am declarat sentimentele într-un loc mai mult decât public m-am urcat în mașina lui Seb. Două  minute de tăcere stânjenitoare trec până  blondul îmi spune:

      -Ce dor mi-a fost de tine!

      -Oh,Seb... suni ca o fetiță îndrăgostită!

      -Păi asta sunt!

      -Serios?

      -Faza cu fetita NU, dar cu îndrăgostitul DA!

      -Te-am pus sa te uiti la prea multe filme romantice

      -Ha ha

      -Seb... de ce o luăm pe aici? Nu așa se ajunge acasă la mine...

     -Apropo de asta... Poliția te-a rugat să dai o declarație despre moarte lui Chat...

     Simt cum lacrimile mi se aduna în colțul ochiului. Chat. Oh,Chat. Prietena mea de aproape 10 ani. Moartă. Iar eu nu am putut sa opresc asta. Era singura care mă înțelegea. Am izbucnit în lacrimi...

     -Nu plange Valerie,spuse Seb vizibil îngrijorat. Îmi rupi inima...

    Dupa 15 minute de mers plus o oprire, pentru că  Seb voia să-mi dea una dintre faimoasele îmbrățișări antitristețe ale lui, am ajuns in fața secției.

     Momentul adevarului...

       Când am intrat în secție locul fremăta de oameni. Un polițist chel, vizibil obosit s-a apropiat de mine.

      -Domnișoară Valerie, sunt ofițerul Carson. Vă rog să mă urmați.

      -Desigur...

      Am intrat într-o cameră întunecoasă cu o masă și câteva scaune.

     -Ar trebui să-l așteptăm pe colegul meu. Are obiceiul de a întârzia. Jur domnisoara, parcă o face intenționat să mă enerveze...

     -Aha, spun eu simțind cum emoțiile mă cuprind.

     După două minute un ofițer tânăr în jur de douazeci de ani intră cu un aer furtunos cu cămașa scoasă din pantaloni și pătată probabil cu cafeaua din mana lui.

    -Scuze că am întârziat, doar că nu voiam să vin, spuse el cu un puternic accent englezesc. Sunt ofițerul Harry. Harry Westfall.

    -Valerie, dar toată lumea îmi spune Val.

    -Am înțeles Valerie, spuse el în timp ce imi arată un zâmbet jucăuș.

    -Bun. Să trecem la treabă, spuse chelie

    -Poți să ne descri locul crimei?

     -Păi, era în camera ei. Totul era plin de sânge, ce avea o culoare ciudata, toată încăperea lui Chat, pardon Chaterine, era cam la fel de altfel. Asta dacă nu punem la socoteală așternuturile cu sângele ei...
 
    -Poți să ne explici ce alte vătămări mai erau pe corpul lui Chaterine?

    -Avea ace înfipte în abdomen, în piept și în gât...

     -Plăgi la nivelul toracic, da, spuse ofiterul Harry.

     -Poți să-mi explici, te rog, ce faci? spun eu enervata.

     -Păi, făceam ca declarația ta să sune mai inteligent, spuse el zambitor.

     Mi-am dat ochii peste cap.

     Dupa o jumătate de oră de dat declarații și de ascultat remarcile istețe ale domnului Westfall, am plecat spre casă cu gândul la cine i-ar putea face un ca asta lui prietenei mele...

     Ajunsă acasă m-am decis să îl sun pe Seb,imediat după ce termin de discutat cu mama, pentru a afla și el cele petrecute la poliție.

    -Hei Seb...

    -Bine... Voiam sa te întreb ceva. Spune puține cuvinte cu un tremur în voce. Se vede că e emoționat.

    -Ce mai aștepți?

    -Ai vrea să mergem până la râu? Ai putea să îți iei niște pantaloni scurți pe tine ca sa ne plimbăm cu picioarele prin apă. Nu îți face griji, apa e caldă și e joasă. Nu trece de genunchi. Ar fi bine?

    -Da, cum să nu fie, spun și un zâmbet tâmp mi se așterne pe față.

    -Vin la tine la patru. Să fii gata până atunci!

    E deja trei și jumătate. Încep să îmi întorc dulapul cu susul în jos, poate poate găsesc ceva drăguț cu care să mă îmbrac.

   Într-un final arunc pe mine o pereche de colanți negrii și niște pantaloni scurți de culoare albă. Deja aveam pe mine un tricou cu imprimat cu un citat din cartea mea favorită așa ca nu m-am mai dat peste cap și pentru asta. Mi-am prins părut într-o coadă și am coborât. Acolo tocmai o vad pe mama salutându-l pe Seb. Mă încalț repede cu pantofii mei sport negrii și îi sar în brațe. Iau geaca de blugi din cuier și o arunc pe mine. O salut pe mama și ieșim din casă.

     Urcăm în mașină și deodată îl văd pe blond cum coboară. Nu știu de ce. Îl urmăresc cum vine până la portiera mea. O deschide și mă prinde înainte de a cădea pe asfalt și de a-mi rupe gâtul sau alte membre. Mă așează înapoi pe scaun și îmi leagă o bandană peste ochi. Probabil că nu vrea sa văd unde mă duce.

     Închide portiera de lângă mine și parcă mai stă câteva secunde înainte de a se urca la volan. Mă bucur că poate să conducă. Acum putem să mergem și prin alte locuri decât prin împrejurimi.

   Abia aștept să ajungem la râu....

.                                                                       .
  Sper sa va placă acest capitol. Prima parte e scrisa de mariaelena224, care mă ajuta de fiecare dată când rămân în pană de idei.
Scuzați greșelile. Va pwp!