Cadou de la Moarte

13. Conversația

     /Valerie/

    Un doctor intra în aceasta încăpere. Blonduțul meu tremura și nu pot sa nu bag în seamă sunetele și bătăile frenetice ale inimioarei lui.
   
     Dacă nu se va mai trezi...

     Medicul reglează ceva și tremuratul lui Sebastian se oprește și observ pe ecran bătăile normale sau cât de normale se poate având în vedere ca e conectat la aparate.

     -Eram pe punctul de a îl pierde... spune doctorul vizibil ușurat.

     Iau o gura mare de aer și abia acum îmi dau seama ca am stat cu respirația tăiată până situația s-a îmbunătățit. Îl privesc neîncetat pentru câteva ore până capul îmi cade pe coapsele lui și atipesc.

      /Sebastian /

    Văd sclipirea ochilor lui Val pe un fundal negru și mă trezesc. Mă aflu în poieniţa în care i-am arătat-o lui Valerie după ziua fratelui meu.

    Pe iarbă se află un bărbat care îmi pare cunoscut. Îl știu de undeva. Stă cu spatele la mine și când se întoarce simt cum lacrimile îmi îneacă ochii.

          E tata...

    Când mă vede un zâmbet i se așterne pe chip. Nu l-am mai văzut de peste 3 ani. Încă țin minte lacrimile care ne-au pustiit feţele. Mă îndrept spre el alergând. Se ridică și își deschide brațele. Ne îmbrățișăm și îi simt lacrimile pe umărul meu. Tricoul lui e deja ud din vina ochilor mei. De când sunt atât de plângăcios?

     -Băiatul meu... spune și suspina dezlipindu-se din îmbrățișare. Îmi ia fața într-o mână și mă privește zâmbind.

     -Tată...

     -Ar trebui sa nu mai dramatizam atât. Doar suntem bărbați. spune și râdem.

     -Mi-ai lipsit atât de tare tată... Mereu veneam aici și plângeam. Și acum o fac, dar mai rar. Alex nu cred ca știe...

     -Gata băiatul meu. Te-am chemat aici fiindcă avem lucruri importante de discutat!

    -Ce fel de lucruri?

     -Trebuie sa încep prin a-ți spune ca sunt foarte mândru de tine. Ești așa cum mi-am dorit mereu sa fi. Cu capul pe umeri... Și Valerie  pare o fată minunata. Sper sa îmi ascuți sfaturile ca sa rămâneți împreună...

    -Stai. Cum adică sa rămânem împreună? S-a întâmplat ceva?

    -Eu nu am dreptul de a iti spune ce s-a întâmplat. Vei afla când te vei trezi.

    Ceva nu e normal. Adică pe lângă faptul că vorbesc cu tatăl meu mort. E ceva foarte ciudat.

     -Trebuie sa știi ca și fata asta a primit propunerea aceea din partea Morții. Nu îți pot da detalii. Ea este singura care poate sa facă asta Seb... Trebuie sa o întrebi.

     Nu îmi vine sa cred... Și Val? Doamne! Cum am putut sa nu observ o astfel de  schimbare care sa apara în firea ei? Sunt atât de orb...

     -Vorbiți despre asta... Va fi pentru binele amândurora. Mai e ceva... încearcă sa îi deschizi ochii mamei tale. Acel barbat nu merita compania copiilor mei.

    -Crezi ca nu am încercat? Zilnic îi aduc argumente cu privire la asta și nu vrea sa mă asculte.

    -Un ultim lucru și timpul ni s-a scurs. As vrea din suflet sa îi saluți pe Alex, pe Valerie și pe mama ta din partea mea. Te iubesc băiatul meu. spune și îmi sărută fruntea.

    După dispare din peisaj.
    
    Văd negru. Aud un bipait ușor dar destul de frenetic. Simt pe obraz niște lacrimi calde. Deschid ochii. O vad pe Val ca prin ceata cum sta cu al ei cap de îngeraș pe picioarele mele. Cred ca doarme. Tot corpul îmi e cuprins de durere când ridic ușor mâna pentru a o mângâia pe obrajii umezi.

     Deodată își ridică privirea spre mine. Printre lacrimi se ivește un surâs. Îmi ia masca care m-a ajutat sa respir de pe față cu mânuțele ei grijuli. Abia dacă mai simt durerea când o văd zâmbind.

     -Val...

     -Seb...

     -Ce s-a întâmplat? spun și ea isi înăbușă un suspin puternic.

     -Ai stat în comă timp de o săptămână și jumătate după un accident rutier. Era sa te pierdem de câteva ori... Mi-a fost frica pentru tine... Nu îmi vine sa cred ca ești aici... spune și izbucnește iar în plâns.

     -Gata... Te rog... Nu pot sa te văd suferind... Simt cum inima mi se sfărâmă la fiecare suspin...

    -Bine...

    -Tata...te...saluta. spun în șoaptă fiindcă sunt pe punctul de a izbucni chiar eu în plâns.

    -Ce ai spus? Mai bine nu spune cred ca e un subiect sensibil. Merg sa chem doctorul. Sunt multe persoane care vor sa te vadă!

    -Stai... Tata te saluta.

    -Cum... Nu spuneai ca... aaaa! Nu știu ce pot sa spun... aș vrea și eu sa îl fi cunoscut dar...

    Spune șoptit și iese. Revine în câteva clipe cu un doctor, cu mama, Alex și Aria.
Mama începe deja sa plângă imediat ce mă vede. Doctorul verifica ce e de verificat și îmi spune ca mă vor ține in spital cam o săptămână până când rănile minore de la cap se vor vindeca în măsura de aproape 100%. După ce Alex pleacă împreună cu Aria sa se joace cu Lucy, rămânem doar eu, mama și fata visurilor mele care mă tine mereu de mână. Cred ca îi e frica de posibilitatea de a mă pierde iar.

     Aflu câteva detalii ale accidentului. Pe lângă astea încep și informațiile mele sa prindă contur. Țin minte ca voiam sa merg la mormântul tatei. Și doar secvențe pasagere din când în când.

    Mă bucur că o am pe Val alături de mine în aceste momente... 

.                                                                      .
Am încercat sa dau o întorsătură dramatica acestei povesti. Sper sa va placa în continuare
Vă pup