My Only Weakness - In editare

Capitolul 23 - "My treasure"

"Caught between the devil and the deep blue sea."

Inima imi batea cu viteza luminii in timp ce il priveam pe Alex cum se agita ca un leu in cusca. Daca nu se linistea odata, jur ca chemam un psiholog. De cand a acceptat sa vin cu el la petrecere este mai nelinistit ca o mireasa inainte cu o ora de ceremonie. Uneori imi imaginez ca nu are incredere in mine ca altfel nu imi explic.

Starea lui de tensionata ma face sa ma intreb daca nu cumva mai bine as sta acasa. Poate chiar asta ar trebui sa fac. Ma ridic de pe scaun si ma indrept spre scari, urmand sa ma duc in camera sa ma schimb si sa ma culc probabil.

- Katrina, unde te duci? Imediat coboara Claire cu Bryan si in cinci minute am plecat.

Alex a insistat sa vina si Claire sa stea cu ochii pe mine, iar Claire nu a avut nicio intentie sa vina fara Bryan. Nu are sens sa vin daca am nevoie de bodyguarzi, plus ca habar nu am pentru ce se agita toti asa. Nu am omorat pe nimeni. Poate doar increderea celorlalti in mine, dar nu este vreo noutate.

- Nu multumesc, mergeti voi. Eu nu ma simt prea bine.

Si fara a lasa loc pentru alte comentarii urc in camera mea si inchid usa, dar nu o incui. Deja cred ca este o obisnuinta de a mea ca din incapatanare sa ma inchid in camera. Singura diferenta este ca acuma usa este descuiata. Fara sa ma schimb sau orice altceva, ma trantesc in mijlocul patului, neinteresandu-ma cum mai sta rochia pe mine, ca imi stric parul si eventual machiajul sau ca nu m-am descaltat. Daca ei cred ca au de-a face cu un copil rasfatat si plictisitor le arat eu copil rasfatat si plictisitor.

- Katrina, deschide usa.

Strigatul lui Bryan m-a facut sa deschid ochii si sa imi indrept privirea spre usa. Un oftat puternic imi scapa printre buze cand realizez ca mai bine incuiam usa, dar nu mai conteaza usa acum.

- Deschide-o tu. Ai doua maini, desi ma idoiesc ca trebuie sa le folosesti pe ambele sa deschizi o usa amarata.

Deschide usa incet, cu o usoara surprindere, aproape insesizabila chiar, dar destul incat sa o observ. Se indreapta incet spre pat, asezandu-se langa mine. Imi iau fata in palme si rasufu exasperata.

- Hei, esti bine?

"Nu, nu sunt. Il iubesc pe Alex prea mult pentru a putea suporta. Gandul ca nu pot sa il iau in brate si sa il sarut cand vreau, din cauza ca este suparat pe mine si ma respinge, ma face sa ma incui in camera si sa nu mai ies doua milenii. Nu suport sa il stiu suparat, nu suport sa stiu ca i-am schimbat starea de spirit intr-una negativa. Si lasand toate grijile cu Alex la o parte, cea mai buna prietena a mea cu sotul iei ma trateaza ca pe un copil de gradinita. Stiu ca o faceti ca tineti la mine, dar exagerati."

- Se poate spune si asa. Sunt bine...

- Katrina.

Ma intrerupe inainte sa pot sa ii dau un raspuns mai convingator. Se uita la mine cu neincredere si da din cap dezaprobator.

- Spune-mi, Katrina. Stiu ca ai ceva.

Continua el, in speranta ca voi accepta si voi spune tot ce am pe suflet. Mi-as dori sa ii spun tot ce gandesc, dar eu nu sunt asa. Nu obisnuiesc sa ma plang la fiecare pas si parte din zi. I-as putea spune pe scurt, strict lucrurile importante, dar care ar fi rostul? Fiecare are problemele lui si nimeni nu este mai indreptatit sa si le asume si sa le rezolve, decat persoana in cauza.

- Katr...

- Bine, bine iti spun. Dar nu ma mai bate atat la cap. Si te rog... Nu ma lasa sa bat campii. Am acest obicei cand nu vreau sa spun ceva.

Il intrerup, luand o gura mare de aer. Nu stiu ce i-as putea spune sau mai bine spus ce sunt in stare sa ii spun. Imi las capul intr-o parte si intredeschis gura pentru a putea vorbi.