My Only Weakness - In editare

Capitolul 18 - Pure Vanity

"There is nothing so agonizing to the fine skin of vanity as the application of a rough truth." - Edward Bulwer Lytton

        Amestecam cu ultimele puteri cafeaua din ceasca de portelan. Privirea-mi obosita mai poposea pierduta spre peretele de sticla a cafenelei, unde in ultimele doua saptamani mi-am petrecut majoritatea timpului. Ploua, ploua cu galeata. Sunt plus patru grade afara, iar sansele ca ploaia sa se transforme in zapada sunt nule.

         Imi asez o suvita de par dupa ureche, pentru a nu-mi intra in cafea, si cu maxima indiferenta imi duc ceasca la gura, sorbind din lichidul fierbinte si amar. Si la fel de sistematic, pun ceasca la loc pe masa exact din locul de unde am luat-o acum doua minute.

       Imi mut privirea spre usa de la intrare, cand pe ea isi face aparitia un tip aranjat la patru ace si cu o seriozitate tipica oamenilor cu un statut destul de inalt pe scara sociala. Tipul mi se pare cunoscut, desi chiar nu stiu de unde as putea sa il iau. Dupa ce isi plimba privirea prin cafenea, privirea i se opreste in dreptul meu. Imi zambeste discret si se indreapta spre mine.

       Se aseaza pe scaunul din fata mea fara sa spuna un cuvant si incepe sa se uite prin meniu. Cu greu ma abtin sa nu ii spun vreo doua, sincer chiar nu am chef de compania unui posibil ciudat cu dereglari hormonale. Dupa ce isi comanda un expreso scurt fara zahar isi atinteste privirea asupra mea.

- Ce mai faci, Katrina?

         Deci ne cunoastem, dar inca sentimentul de mister pluteste in aer. Nu am nici cea mai mica idee cine este. Am mare grija sa nu fac contact vizual cu el, asa ca imi pastrez privirea fixa pe cana mea de cafea. Asa-zisul strain-cunoscut chicoteste si isi apleaca capul intr-o parte privindu-ma amuzat.

- Katrina, a trecut destul de mult timp, stiu asta, dar deja m-ai uitat?

        Izbucneste intr-un ras energic, iar eu tot ce pot face este sa zambesc timid in timp ce obrajii mei erau mai rosii ca un rac, iar mintea imi era prea ocupata cu indentificarea acestei persoane. Un mic gand ma strabate, dar ar fi imposibil, ar fi trebuit sa se schimbe mult prea mult pentru a se ajunge aici.

- Chiar nu iti mai aduci aminte de mine?

         Simt cum presiunea din obraji creste si chiar cred ca sunt mai rosie decat eram. Izbucnesc in ras cand imi dau seama ce penibila sunt .Dau din cap dezaprobator ca raspuns la intrebarea lui si cu un tupeu abea redobandit si cu un chef de joaca brusc si curios imi ridic privirea, privindu-l in ochi zambind.

- Dar astept cu nerabdare sa imi spui tu cine esti.

        Imi zambeste dulce si isi inalta sprancenele oftand. Isi muta din nou privirea de pe cana sa de cafea spre mine si cu o usoara retinere imi face "timid" cu ochiul. Ma priveste zambind timp de cateva momente si inspira adanc.

- Katrina, nu stiu cum sa o iau. Chiar ai uitat de mine? tac, iar el in tacerea mea isi gaseste raspunsul. Bine, daca asa sta treaba...numele meu este Cole Davis.

      Cu un usor entuziasm, ochii mi se maresc si un mic zambet imi curbeaza buzele. Ma bucur ca banuielile mi-au fost confirmate, mi-a fost dor de el. Ii ofer un zambet mai larg si mai sincer decat pana acum. Nu pot sa cred cat de mult s-a schimbat. Simt cum confortabilitatea si increderea de sine imi revin in momentul in care imi ofera si el un mic zambet menit sa ma binedispuna.

         Cole Davis, am fost in aceasi clasa la liceu si aproape toata clasa a zecea impreuna. Mi-a fost foarte dor de el. Din clasa a unsprezecea s-a mutat la o universitate renumita din Anglia, iar de sase ani, evident, nu am mai auzit nimic de el. Despartirea noastra nu a fost chiar placuta, dar asta nu ne-a oprit din a nu ne mai intelege si ajuta cand aveam nevoie.