Povesti De Groaza Reale

Am auzit un plânset în noaptea de Crăciun

Stăteam pe fotoliul vechi din colțul camerei, holbându-mă la omul negru de pluș, rezemat pe cărțile din bibiliotecă. Luminile din brad îl făceau să pară colorat și plin de viața, astfel încât nu mă mai treceau fiorii când îl vedeam. În fiecare an, îl scot din cufărul vechi cu jucării și îl rezăm de operele lui Alexandru Duma.
Știu că l-am primit de Crăciun, pe când eram copil.

Mereu am fost speriat de filmele horror sau de legendele urbane care se spuneau la focurile de tabără (principalul motiv pentru care nu am mai fost într-o tabără de la vârsta de 9 ani.) Părinții mei știau acest lucru, deci cu siguranță nu ei mi l-au dat. Frați nu aveam. Cel mai probabil mi-a fost adus de vreo rudă îndepărtată, cum ar fi mătușa Cora, care se crede vrăjitoare.

Nu am mai fost demult pe la ea pe acasă, dar am clară în minte imaginea casei ei: plină de păpuși înfricoșătoare de porțelan, cărți de Tarot, borcane cu diferite substanțe, cristale, plante cu proprietăți tămăduitoare, scoici și cel mai important, tabla Ouija și calendarul care indica nopțile cu lună plină. Da, cu siguranță ea mi-l cumpărase.
Din plictiseală, mi-am deschis laptopul și am intrat pe Quora, un forum pe care oamenii pun întrebări și primesc răspunsuri din partea a diverși oameni. Sunt un mebru activ încă din adolescență. Într-un fel, am ajuns să cresc pe acest site. Niciodată nu mi-au plăcut rețelele de socializare, deoarece mă simt expus pe ele. Pe Quora sunt anonim; pot să pun orice fel de întrebări și lumea nu mă va putea judeca, pentru că nu știu cine sunt. Am dat click pe secțiunea Home, doritor să răspund la întrebările utilizatorilor.

Multe întrebări erau despre tehnologie, creșterea copiilor și așa mai departe; pe scurt, domenii la care nu mă pricep. Am continuat să dau scroll pe pagină, până când am dat de o întrebare interesantă: ,,Ați avut parte de o experiență horror în Ajunul Crăciunului/de Crăciun?”
Am dat click pe întrebare. Cum am mai spus, nu îmi plac poveștile de groază, dar Quora nu este un site de Creepypasta, deci, cel mai probabil, răspunsurile nu puteau fi prea înfricosătoare. Spre surprinderea mea, era un singur răspuns, care spunea în felul următor: ,,Am auzit un sunet ciudat la miezul nopții, în noaptea dinaintea Crăciunului.

Când m-am dus să verfic, am văzut bradul de Crăciun culcat pe jos, în timp ce pisica mea analiza globurile sparte.:))” Am surâs și m-am întors la întrebare. Am recitit-o. M-am uitat la plușiul de pe bibliotecă. Fără să realizez, am dat click pe Răspunde și am început să scriu:

Aveam în jur de 5-6 ani. Ca orice copil, credeam în Moș Crăciun, iar principalul meu scop în noaptea de Crăciun era să îl prind în fapt. Niciodată nu reușisem; mereu adormeam mai repede decât trebuia. Dar anul ăsta, lucrurile vor fi diferite. M-am cuibărit în pat în jurul orei 10 și am așteptat până când părinții mei au adormit. Am așteptat până la miezul nopții, când m-a luat somnul. Dar nu. Anul acesta trebuia să stau treaz. Nu puteam să ratez nimic.
Am început, în liniște, să joc cărți, de unul singur, deși probabil la acea vârstă aș fi spus că mă joc cu vreun prieten imaginar. Tot ce țin minte e că îl chema Denis și își schimba mereu înfățișărea. Trăsăturile faciale erau mereu aceleași, dar mereu își schimba culoarea părului sau a ochilor; uneori era slab, alteori înalt, uneori era gras, alteori era slab ca un băț.

Ce mai știu este că vorbea foarte repede și de multe ori nu îl puteam înțelege (dacă îl rugam să repete, se enerva și vorbea și mai repede) și faptul că mereu pierdea la cărți, dar și la alte jocuri, precum șah sau ,,Nu te supăra, frate!” Pe atunci, nu mi se părea înfricosător să ai un prieten imaginar pe care numai tu îl poți vedea, dar, acum, asociez acest fenomen cu schizofrenia, iar bolile mintale îmi fac pielea de găină.

Bineînțeles că eu am câștigat. După două ture pierdute de Denis, acesta s-a enervat și a dispărut. De parcă nu ar fi fost acolo nicodată. Făcea tot timpul asta. Din păcate, o făcea numai în momentul în care mă plictiseam de moarte.
M-am uitat la ceas. Era ora 1 noaptea. Nu știu de ce, dar pur și simplu știam că va veni la ora 2 noaptea. Am căscat. Mai aveam o oră de așteptat. Trebuia să rezist.
-Denis? am șoptit. Denis, ești acolo?
Nu mi-a răspuns. Știam că este acolo, dar nu mi se arăta; cel mai probabil încă era supărat din cauza jocului de cărți.
-Denis, putem să desenăm, dacă vrei.

(Am uitat să menționez faptul că Denis era un pictor foarte faimos, originar din Italia. Din păcate, nu a avut niciodată familie sau prieteni, așa că m-a găsit pe mine, în timp ce vizitam Veneția cu un an în urmă.) Denis s-a arătat, zâmbind cu gura până la urechi. Am scos un caiet și un set de creioane colorate din dulap. Am scos creioanele din cutie, le-am împrăștiat pe podea și am rupt două foi din caiet; una pentru mine și una pentru Denis.

Am început să desenez. Îmi plăceau foarte mult supereroii, dar nu cei pe care îi vedeam la televizor, ci cei pe care îi cream eu. Supereroii mei nu purtau pelerine și nu aveau părul dat cu gel; supereroii mei purtau blugi rupți, geci de piele și aveaun părul murdar și zbârlit. Când am terminat, ne-am comparat desenele. Nu știu de ce, dar lui Denis îi plăcea să deseneze femei dezbrăcate.
-Ew, am spus, acoperindu-mi ochii. Nu știi să desenezi și altceva?
-Of, nu o să înțelegi niciodată arta adevărată, rosti el, pe un ton exasperat.
Am auzit un sunet din hol. Era sunetul unor bocanci pășind pe pardosea.
-Du-te! șopti Denis. Dar ai grijă!
-Voi avea, am spus, deschizând ușor ușa.

Deși eram un copil foarte creativ, nu eram deloc inteligent. Bineînțeles că nu m-am gândit să-l filmez pe Moșul cu camera tatălui meu!
Am intrat în sufragerie și am zărit o siluetă înaltă și slabă. Am auzit-o suspinând și trăgându-și nasul. Dacă chiar era Moșul, atunci de ce plângea?

Am vrut să mă retrag înapoi în camera mea, dar, bineînțeles, podeaua a scârțâit sub picioarele mele. Silueta s-a întors către mine. În lumina lunii, i-am zărit chipul. Am vrut să urlu. Nu-mi amintesc exact cum arăta, tot ce îmi amintesc este că fața lui părea…desfigurată.

Și-a dus un deget la buze, iar eu mi-am acoperit gura cu palmele. Ce făcea acest străin la noi în casă?
Mia făcut semn să mă apropi. părinții m-au învățat că nu este bine să vorbești cu străinii, dar, cum v-am mai spus, nu eram un copil foarte inteligent. M-am apropiat de el și mi-am dat seama că, de fapt, nu era chiar atât de înalt pe cât părea. Și-a șters lacrimile cu degetele lui anormal de lungi și mi-a spus:
-Fiul meu a murit într-un incendiu, anul trecut, chiar în această zi. Voiam să-ți las jucăria preferată a fiului meu.
M-am uitat sub brad și am văzut o păpușă neagră, din pluș. După părerea mea, era înfricoșătoare.
-Nu spune nimănui despre mine! șopti acesta, cu disperare, pregătindu-se să plece.
-Promit. Dar vreau să te mai întreb ceva.
-Da.

-Aduci jucăriile fiului tău tuturor copiilor din lume?
-Nu, doar celor din acest oraș.
Trebuia să mă fi gândit! Un singur copil nu putea avea atâtea jucării! Pe lângă asta, trăiam într-un oraș destul de mic, deci probabil îi ajungeau.
Omul negru a plecat fără să-și ia la revedere, iar eu m-am întors în camera mea. Acela nu era Moșul. Voiam să mă consult cu Denis în legătură cu această problemă, așa că l-am strigat:
-Denis, ești aici?
Niciun răspuns.
-Denis, vreau să vorbesc cu tine!
Aceea a fost ultima dată când l-am mai văzut pe Denis. Cel mai probabil s-a speriat de așa zisul Moș.

Eram încântat de povestea pe care o scrisesem și mă pregăteam să o postez, când o întrebare stranie îmi trecu prin minte: era ficțiune sau nu?
Anumite scene din poveste le-am vizionat clar, atât de clar, încât pare că le-am trăit. Îmi amintesc că, în copilărie, aveam un prieten imaginar care mereu pierdea la cărți. Și îmi amintesc că am văzut, în noapte, un om slab și înalt. Dar nu aveam de unde să știu dacă aceste fragmente erau reale sau nu, având în vedere că încheiasem povestea.

Exista o singură modalitate prin care puteam afla adevărul.
M-am dus în bucătărie și am luat o foarfecă din sertar. M-am reîntors în sufragerie, m-am îndreptat către bibliotecă, am luat jucăria de pe raft și am înțepat-o în vârful capului, obținând o gaură mică. Am lărgit gaura cu degetele și am simțit un praf ciudat pe buricele acestora. Am întors-o cu capul în jos, iar un praf gri s-a scurs din ea. M-am pus în genunchi și l-am analizat cu atenție. Nu-mi putea da seama ce era. Apoi, adevărul m-a lovit în față.

Era cenușa fiului său. El nu era Moș Crăciun, nu era nici vreun monstru din desenele animate. Era un tată traumatizat de moartea fiului său, care intra în casele familiilor cu copii și lăsa păpuși voodoo cu cenușa fiului său în ele.
Faptul că un străin a fost la mine în casă pe când eram copil mă făcea să tremur, dar, presupun, că fiecare dintre noi are un demon din copilărie.