Cu Tine Sub Nori (In Curs De Editare)

Capitolul 19

        —Ella, ești pregătită? Ma întreabă Clara, asistenta ce mi-a devenit o buna prietenă în ultima săptămână, ea fiind si cea care a tot aruncat florile pe care le gaseam in fiecare dimineață. Cine vine sa te ia? Bănuiesc ca ai chemat pe cineva... Nu?

—Stai liniștită, Clara. Va veni Tina, trebuie sa ajungă dintr-un moment în altul.

      In timp ce vorbesc aud telefonul vibrând și verific mesajul ghemuindu-ma  și mai tare în fotoliul de lângă pat.

      —Vorbind de lup, mi-a scris Tina , spun ridicând telefonul în dreptul ei pentru a vedea, e deja pe drum, va ajunge imediat.

     Ma întorc si ma uit pe geam oftând în timp ce Clara pleaca după restul actelor ce mai trebuiesc semnate pentru externarea mea. Vremea nu tine cu planurile mele, caci de dimineață ploua continuu, parca in concordanta cu starea mea sufleteasca.

      Aștept actele pentru a pleca. Plec departe de aici, a fost nevoie de accidentul asta pentru a-mi da seama ca sunt lucruri mai importante. Ma întorc în LA pentru o perioada, vreau sa ma ocup de procesul tatei, sa fac tot posibilul sa ajut la eliberarea lui.
    Iar facultatea.... Am cerut la conducere o pauza de o luna, iar faptul ca firma tatei a fost un sponsor valoros pentru aceasta, mi s-a acordat destul de ușor. Însă nu știu exact cât voi lipsi sau dacă voi mai avea bani pentru a continua. Și nici nu sunt sigura ca îmi mai doresc asta momentan.
     Tina s-a oferit sa ma ducă până în LA, cu toate ca este foarte departe iar ea nu a mai condus vreodată atât de mult. Însă a înțeles ca însemna mult pentru mine și ca nu mia pot sta aici, cu Adam după mine și cu gândul continuu la Rain.

       Am stat o săptămână în spital și nu m-a cautat nici măcar o data. Iar înainte de accident oricum nu mai auzisem nimic de la el de aproape o luna. A rupt orice legătură cu mine și eu a rupt orice sentiment legat de el. Însă tot ma doare. Și chiar dacă ar fi încercat sa se apropie iar, nu l-aș fi iertat pentru ca oricum totul a fost doar o minciună. Iar eu nu mai sunt atât de slaba pentru a suporta toate astea.

       Îmi las gândurile deoparte când ușa se deschide iar Tina intra pe ușa, însă pare puțin cam abătuta. Se apropie cu pași lenți de mine și ma îmbrățișează strâns fără sa îmi dea răgaz sa ma ridic de pe fotoliu.

    —Lasă-mă sa ghicesc. Ii spun zâmbind amar și îmi dau o șuviță de par după ureche. Ești trista ca îmi dau ăștia drumul de aici? Sau tot crezi ca merit sa merg la spitalul de nebuni?
  
     —Pfff... Se trântește pe patul de spital oftând și bătând cu palma pe genunchi. Nu pot merge cu tine, nu te pot duce în LA.

     Își muta privirea în alta parte iar eu nu știu cum sa reacționez.

    —S-a întâmplat ceva sau ce?

   —Nu pot, ok? Chiar nu pot. Nu... Nu e cine știe ce, dar nu pot sa  plec acum atâta drum. Se bâlbâie și o vad ca e crispata, ii e teama sa conducă atât de mult și nu știe cum sa îmi spuna asta fără sa ma răneasca.

   —Tina, pe bune, e ok. Nu te îngrijora, o sa conduc eu. Vad eu, închiriez ceva sau nu știu... Dar o rezolv eu.

     Ma așez pe pat lângă ea și îmi pun capul pe umărul ei, vreau sa știe ca nu sunt supărată pe ea pentru nesiguranța ei, ce-i drept, și eu simt la fel acum, nu cred ca voi putea sa ma urc la volan prea curând. Dar i-am promis mamei ca merg și am anunțat și la facultate. Deci trebuie sa găsesc o soluție.

   —Pai, știi.... Ella, am cam... Am găsit o soluție. E cineva care pleacă deseară în LA ca are ceva treaba acolo și, când i-am spus situația, s-a oferit sa te ia și pe tine.