Cu Tine Sub Nori (In Curs De Editare)

Capitolul 18

        Nu vad nimic. Totul este alb în jurul meu și nu pot distinge vreo umbra sau orice altceva. Se aude doar un zgomot înăbușit și pe fundal țiuie ceva. Încerc sa îmi dau seama ce se întâmplă cu mine, unde sunt sau ce am, însă nu știu nimic. Aud dintr-odata niște voci distorsionate lângă mine însă nu înțeleg nimic din ce spun și nici sa vad nu pot încă. Puțin câte puțin  încep sa disting câteva umbre ce se mișcă cu viteza pe lângă mine și încerc sa le urmăresc, îmi pot da seama doar ca sunt niște persoane în alb der fetele nu le vad. Le aud vorbind destul de clar, dar nu înțeleg nimic. As vrea sa ridic mana sa îmi frec ochii dar nu ma pot mișca iar asta ma termina, ma simt neputincioasa și nu înțeleg ce se întâmplă cu mine și clachez când cineva îmi pune o  lumina puternica în ochi și încep sa tip. Ma zbat în mâinile celor din jurul meu și tip cât pot de tare, nu știu ce se întâmplă cu mine dar sunt speriata și vreau sa scap de aici.
    Oamenii în alb ma prind de mâini și de picioare și ma tintuiesc de pat, iar eu ma lupt cât pot de tare cu ei. Am impresia ca vor sa îmi facă rău și nu vreau sa ii las sa ma răpună. În mintea mea deteriorata vad totul mult mai rău ca în realitate și nu ma pot calma, ii tot împing și strig pana când simt o intepatura în brat iar totul devine negru în fata mea.

     Îmi simt trupul arzând, fața o simt în flacari și încerc sa deschid ochii însă mă ustura foarte tare. Ma uit pierduta în jurul meu și brusc realizez ce se întâmplă. Sau ce s-a întâmplat. Vad frânturi de imagini cu mine izbindu-ma de parapet, bucati de sticla ce mi se sparg în fata și imediat îmi ridic mana atingându-mi fața, însă un bandaj îmi acoperă mare parte din ea.

    Ma uit la mâinile înțepate de perfuzii și la picioare și mulțumesc lui Dumnezeu ca sunt întreaga. Tresar când ușa salonului unde ma aflu se deschide iar pe ea intra o fata tânără care, după haine, cred ca este doctor.

       —Hey, ia uite cine s-a trezit. Îmi spune zâmbind cald iar eu ma simt brusc mai bine. Cum ești, scumpo?

    Încerc sa ii răspund dar tot ce pot scoate pe gura este un horcait sinistru și  încep sa plâng dar pana și lacrimile ma ard pe față.

   — E ok, momentan este prea curând sa te exprimi, nu te descuraja, îmi spune mangaindu-mi fruntea, în curând te vei simți mai bine.

    Încerc sa ii zambesc din ochi în semn de apreciere iar ea înțelege asta căci îmi zâmbește la rândul ei blând.

    —Îți amintești ce ai pățit? Știi ca ai avut un accident? Ma întreabă iar eu strâng tare din ochi pentru a-i da de înțeles ca știu. Ok, e bine ca iit amintești, e un semn bun, înseamnă că nu ai leziuni ale creierului. Oricum vom face și niște analize mai amănunțite dar când te vei simți mai în putere.

    O urmăresc cu privirea cum îmi verifica perfuziile și îmi mai administrează încă câteva fiole.

—Crezi ca te simți în stare sa primești vizitatori? E un băiat ce hol ce nu a plecat toată noaptea de aici și mai e o prietena, Tina parca a spus. Te simți ok? Sa intre?

    —Dd..d..da. Reușesc într-un final sa spun dar gatul ma doare foarte rău.

—Bravo, Ella. In curând vei reuși și mai mult. Le spun acum sa intre, dar nu vor sta mult pentru a nu te obosi prea tare, bine?

     Iese pe ușa iar eu rămân la fel de împietrit ca și pana acum, însă gândul ca cineva nu s-a dezlipit de ușa nu îmi da pace. Sunt sigura ca este Rain, trebuie sa fie Rain. Sper sa fie el.

    —Ella, doamne. Ce ai făcut? Striga Tina intrând și începe sa plângă în hohote lângă patul meu iar eu ma simt și mai rău când o vad asa. Ce a fost în capul tău?

      —Ti ... ti. Tina... Nu a...

—Nu te chinui, scumpo. Ma îmbrățișează ușor continuând sa plângă și imediat încep și eu sa plâng. Ella, mai e cineva care vrea sa te vadă.

     Se ridica de lângă mine și se duce pe ușa iar eu aștept din moment în moment ca Rain sa apară de dupa ușa. Cu toate ca nu înțeleg cum de ar avea curaj sa apară cu Tina.

     —Iubito. Ești bine?

   Adam. Nu Adam, te rog.

   Încep sa ma agit când îl vad și îmi întorc capul pentru a nu-l vedea. Știu ca nu e bine ce simt și ce gândesc acum, dar nu îl vreau pe el. Iar cel pe care îl vreau nu este aici.

—Ieși, Adam, o agiți și mai tare. Tina se  întoarce spre Adam mai mult impunându-i sa iasă, decât rugându-l. O sa o vezi mai târziu, du-te acum.

     Il privesc cu lacrimi în ochi cum iese din salon, îmi pare rău că am reacționat asa, regret acum ca l-am făcut sa se simtă prost, știu ca a fost îngrijorat pentru mine și ar fi trebui sa ii permit sa rămână.
      O simt pe Tina cum ma tine de mana și ma privește blând. Ma simt bine sa știu ca a fost și este lângă mine, este singura mea prietena și nu știu ce as face fără ea.

      —Mama? O întreb încet sperând sa inteleaga la ce ma refer.

    —Am sunat-o aseară, de la spital m-au sunat pe mine iar eu am anunțat-o și pe ea. Nu poate sa vina, Ella. Îmi spune privind în alta parte. Știi ca e data peste cap de toate, nu poate sa vata atâta drum. Și, oricum, eu sunt aici.

      O ascult vorbind și ma mai calmează puțin. Îmi povestește diverse întâmplări și ce a mai făcut Rachel sau ce noutăți au mai apărut iar eu inchid ochii, vocea ei linistindu-ma.

                               *

      Când deschid ochii îmi dau seama ca este încă devreme, afara abia zărindu-se lumina soarelui. Ma sprijin im mâini și reușesc sa ma ridic puțin în șezut, caci încă ma sprijin pe perna pentru a ma susține. Ma uit în jurul meu, încercând sa îmi mișc capul pentru a ma dezmorți și prin ceata din ochii mei încă tulburi vad lângă pat un buchet de flori. Ma ridic puțin mai sus pentru a-l studia mai bine însă nu pare a fi niciun bilet pe ei. Sunt mai mult decât convinsa ca este de la Adam, asa ca rog asistenta ce vine curând pentru a-mi da tratamentul sa le ia cât mai repede.

     După vizita domnișoarei  doctor îmi fac curaj pentru a o suna pe mama. Îmi e teama de felul în care o voi găsi, știu ca a suferit din cauza mea.
 
      Întind mana încet după telefonul de pe noptiera însă mâinile ma dor  îngrozitor și îmi simt oasele trosnind cu fiecare mișcare pe care o fac, dar știu ca trebuie sa încerc sa ma mișc.
     Ma întind cât pot de mult pentru a ajunge la noptiera reușind într-un final sa ajung la telefon, apoi o apelez rapid pe mama făcându-mi curaj pentru ce urmează.
        Telefonul suna continuu și sunt pe punctul de a  închide când ii aud vocea frântă și îmi dau seama cât de tare suferă; soțul ii este arestat iar fiica în spital.
     
         —Ella.

      Nu poate spune mai mult ca o criza de plâns pune stăpânire pe ea și pe mine de asemenea. Știu ca în unele privințe nu este mama perfecta, dar o iubesc și îmi lipsește.

     —Mama, iartă-mă!