Cu Tine Sub Nori (In Curs De Editare)

Capitolul 17

            Ma uit la luminile din fata mea în timp ce merg pe drumul prăfuit și plâng în neștire. Încă nu aud mașina lui Rain in urma mea, asta însemnând ca încă nu a plecat. Și oricum sper ca nu va veni după mine, nu dupa tot ce a spus.
            Nu știu încotro merg, nu am idee unde sunt dar nu am pe cine suna. Și chiar dacă as avea, nu știu unde sa spun ca sunt.
         Merg deja fără direcție de câteva zeci de minute, dar parca luminile orașului mai mult se îndepărtează de mine cu fiecare pas. Și oricum, ochii mă ustura îngrozitor de la atâta plâns încât nu îmi dau foarte bine seama dacă chiar ma apropii de oraș sau nu căci nu vad clar. M-am oprit de mult timp din plâns, dar doar pentru ca nu mai am lacrimi și nici putere.

           Aud dintr-odata o mașină în depărtare și îmi ia ceva timp sa realizez ca vine din spatele meu. Pentru o secunda sper sa fie Rain, asta doar pentru a nu da peste cine știe ce fel oameni.
      Încep sa grăbesc pasul pentru a ieși de pe drumul pustiu pe care ma aflu, însă fără niciun rezultat iar mașina se apropie tot mai mult de mine. O aud cum încetinește în spatele meu iar inima mea începe sa bata tot mai repede, simt cum frica pune stăpânire pe mine insa nici nu îndrăznesc sa întorc capul spre mașina atunci când aud cum se oprește în spatele meu.
            Încep imediat sa fug iar lacrimile îmi curg șiroaie pe obraji ; nu vreau sa ma opresc și alerg fara încetare spre lumini sperand din tot sufletul sa ajung mai repede, dar parca totul se indepărtează de mine cu fiecare pas pe care îl fac iar acum pot auzi cum cineva aleargă în spatele meu și îl simt tot mai aproape.

          Mai reușesc sa fug doar câțiva metri pana simt o mana cum ma oprește brusc și ma trage înapoi iar eu cad în genunchi și plâng în hohote acoperind-mi ochii. Nu mai e nevoie sa fug și nici măcar sa il privesc căci îmi dau seama ca este Rain. Și chiar dacă nu voiam sa îl mai vad, ma bucur ca acum el e lângă mine.

     —Ella...

        Atât îmi spune și se lasă jos lângă mine. Și nici nu e nevoie sa spună mai mult, caci ma arunc imediat în bratele lui strângându-l puternic sa îl simt, sa ma simt în siguranță, iar el ma ridica de pe pământ asezandu-ma pe picioarele lui.

     -—De ce continui sa plâng de când te-am cunoscut? Ii spun fără sa îl privesc și îmi las capul sa cada pe pieptul lui, ascultându-i inima și mângâind locul ei cu degetele pline de pământ. 

—Îmi pare rău. Chiar îmi pare.

      Oftează dându-mi o șuviță de par după ureche și îmi ridica bărbia pentru a ma privi în ochi.

    —Hai, te duc acasă. Imi întinde mana ridicându-se brusc de lângă mine și luând și siguranța pe care mi-o dăduse fără sa știe.

          Nu știu de ce dar și-a schimbat din nou tonul. Îmi vorbeste iar ca și cum i-aș fi indiferenta. Iar eu îmi dau seama ca nu este asa. Și eu și el știm asta și totuși ne jucam viata și sentimentele  ca într-un film prost.
Singura problema e ca el iubește jocul iar eu iubesc jucătorul. Căci, fara sa îmi dau seama când s-a întâmplat asta, m-am îndrăgostit de el și i-aș juca oricând jocul sinistru pe care îl face cu inima mea, după regulile lui.

                                   *

    

    
         Vad panourile publicitare  uriașe din oraș în fata mea și îmi dau seama ca voi ajunge curând în camera mea. Niciunul nu a spus nimic tot drumul, eu am preferat sa ma prefac ca dorm, iar el a dat radioul cât mai încet pentru a nu ma deranja.
          Ma doare indiferența lui și nu înțeleg de ce ma doare. Nu ar trebui, adică abia am ieșit dintr-o relație și...sunt confuza.
         Vad în treacăt semnul facultății și știu ca am ajuns. Însă tot nu pot spune nimic. Și nici nu ar trebui.
      Oprește mașina cu o frână brusca în fata aleii ce duce spre căminul meu iar eu pun mana pe portiera însă fără sa deschid.