Cu Tine Sub Nori (In Curs De Editare)

Capitolul 20

      Ma simt oarecum ciudat când pleacă din parcare și frânturi de imagini cu accidentul suferit îmi revin în minte. Închid ochii încercând sa le alung cumva din mintea mea dar Rain observa repede ca ceva nu este în regula cu mine iar eu nu ma pot calma deloc.
      Tresar când ii simt mana atingându-mi bratul și ma retrag cât mai departe de el căci simt imediat furnicături în locul în care  m-a atins.

   —Ella, ești bine?

    Întorc capul spre el și vad ca este mai atent la mine decât la drum iar asta îmi da o stare și mai ciudata. Sunt sigura ca voi suferi un atac de panica asa ca îmi ridic imediat genunchii la piept fără sa ii pot răspunde iar pulsul îmi creste considerabil.
      Îmi las capul pe genunchi și încă îl mai pot auzi cum ma striga agitat și îmi dau seama după frâna brusca a mașinii ca a oprit alarmat pe marginea drumului. Însă nu pot reacționa iar vocea lui este doar un zgomot înfundat ce se mai aude pe fundal în vajaiala din capul meu.  Pentru a nu stiu cata oara imi pierd cunostinta iar el e singurul ce ma poate ajuta. Ma simt luată în brațe și nu sunt sigura dar am impresia ca stam undeva pe jos.
      După câteva momente în care respir sacadat și încerc să îmi recapat suflul , încep să deschid greoi ochii iar primul lucru pe care îl văd sunt buzele lui pline  după care tanjesc de atata timp.
   Ma tine strâns in poala lui și îl simt  cum tremura sub mine, însă nu stiu daca din cauza stării pe care am avut-o sau din alt motiv. Însă stiu  de ce tremur eu. Iar furnicaturile pe care le simt si golul din stomac sigur nu sunt din cauze medicale. Nu ma pot gândi decât la felul în care m-a sărutat ultima oara și sunt atât de însetată de gustul lui încât ma apropii ușor de el.
       Ma priveste intens și îi pot citi cu ușurință dorința din ochi în timp ce își prinde buza de jos  între dinti facandu-ma să îl doresc și mai mult. Fără să îmi dau seama ma împing și mai tare în poala lui reușind să scot o maraiala de la el, lucru ce ma înfierbânta si mai tare. Îmi pun mâinile pe umerii lui sprijindu-ma de el și nici măcar nu mai conteaza ca suntem pe marginea drumului stand pe jos. Ma apropii de el tot mai mult asa încât acum fetele noastre sunt la un centimetru distanta și aștept sa facă el ultimul pas.

      —Cred ca ar trebui sa plecam. Îmi spune aspru și își muta privirea de la mine.

     Vorbește încet și calm impingandu-ma ușor de pe el iar mie îmi pica fata la propriu. Puteam sa jur ca va face ultimul pas spre mine, se putea vedea în privirea lui ca asta dorește și el, iar eu nu eram singura care tremura în îmbrățișarea noastră ciudată.
    Ma ridic in picioare încă fiind buimaca de schimbarea lui de dispoziție și ma opresc lângă ușa larg deschisa unde el deja este pregătit de drum.

    Nu știu cum sa reacționez, ma simt rușinata și stânjenita de faptul ca eu am încercat sa îl sărut și m-am oferit lui pentru a nu știu cata oara iar el pur și simplu m-a împins la o parte, m-a respins în cel mai urat mod posibil.

      —Urcă naibii odată! Vocea lui bubuie făcându-mă sa tresar și îl privesc uimita cu ochii larg deschisi fără sa pot spune ceva.

     Nu îmi vine sa cred ca se poarta asa cu mine. Chiar atât de mult l-a deranjat ca am vrut sa îl sărut?

   —Pot sa știu de ce  te porți așa? Nu cred ca am făcut nimic greșit încât sa îmi vorbești în halul ăsta.

     Il urmăresc cu privirea și vad cât este de nervos. Doar ca nu înțeleg de ce. Își trec mana prin par frustrat și își încordează maxilarul în timp ce da un  pumn nervos volanului.
  
     —Vreau sa cobor. O sa caut un autobuz, ceva. Spun fără sa mai pot suporta schimbarea lui de dispoziție și pun mana pe portiera sperând sa oprească.

—Stai în nenorocita asta de mașină. Urla iar la mine iar eu incremenesc pentru o secunda.

—Nu, nu am de gând sa îți suport isteriile tale pe care nici măcar nu înțeleg de ce faci! Tip la rândul meu scoasa din minți. Du-te naibii, Rain.

     —Îmi cer scuze, continua pe un ton la fel de aspru dar puțin mai calm decât înainte. Nu am vrut sa fiu o jigodie doar că...

    Se oprește din vorbit trecându-și mâna peste față. Ma uit la el și nu știu ce sa înțeleg din comportamentul lui.

    —Doar că ce? Ce? Ce naibii vrei de la viata mea? De ce trebuie sa îți suport nenorocirile astea de stări tâmpite pe care le ai? Strig și îl lovesc cu pumnii în umăr fără sa imi mai pese ca suntem pe drum și putem face accident oricând.

    Oprește mașina în prima parcare găsită și se întoarce brusc nervos spre mine apucandu-mă puternic de mâini iar eu ma strâmb imediat de durere. Știe ca poate face ce vrea cu mine și face tot posibilul sa îmi arate asta. Ma strange cu putere de mâini iar eu îmi simt pielea arzând de usturime și ma incovoi de durere sub privirea lui. Însă el pare impasibil și nu reacționează în niciun fel văzând fata mea schimonosita de durere; pare o cu totul alta persoană și ma aștept în orice moment sa ma lovească. Îmi e teama de el acum.

     —Rain. Ma rănești. Spun încet începând sa plâng puternic și ma uit adânc în ochii lui tulburi.

    Simt imediat ca  stransoarea mâinii lui se mai ușurează însă nu îmi da drumul.
 
      —Ella, iartă-mă, sunt un tâmpit. Sunt jalnic. Sunt tot ce putea sa apară mai rău în viata ta. Spune iar eu nici nu mai respir. Dar nu pot sa te las, nu te las sa pleci, nu o sa te las niciodată.

      Îmi simt obrajii arzand și nu îmi vine sa cred ca aud asa ceva din gura lui. Simt ca visez și mi-e teama ca ma voi trezi curând.

   —Sunt distrus, sunt un distrus și nu ma pot abține sa nu îți fac rău ca să ma lași în pace odată. Nu vreau sa fii lângă mine dar nu pot sa rezist daca nu ești. Nu știu ce sa fac, cum sa fac asta. Nu știu dacă te iubesc, pentru ca nu am mai simțit asta vreodată, dar ești acolo după mine mereu și nu mai suport. Dar nu ma pot abține sa nu te caut.

    —Rain, știu, eu...

   —Taci, te rog eu sa taci. Doar taci și gata. Tipa la mine iar acum chiar cred ca este bipolar. Nu știi nimic. Nu știi cum m-am simțit când te-am văzut pe nenorocitul ala de pat la spital.

    —Ai venit aco...

—Vezi, nici măcar asta nu crezi ca as face, ma întrerupe agitat, atat de nenorocit ma crezi. Dar jur ca nu o sa te las sa pleci, Ella. Nu pleci de lângă mine sau eu ma duc naibii.

     Îmi da drumul la mâini în timp ce vorbește și ma trage puternic spre el sttangandu-ma la pieptul lui. Cu toate ca plâng ca o isterica iar pielea ma arde din cauza semnelor pe care mi le-a provocat pe mâini, ma las ușor în bratele lui simțind ca acolo îmi este locul. De acolo aparțin.

     Își lasă privirea spre mine și ma privește trist, dezamăgit de situația ce a avut loc și întinde mâna după a mea însă eu o retrag rapid, temându-ma încă de el. Se uita în ochii mei și pot vedea o lacrima dar e prea rapid și își trece palma peste fata ștergând-o.

    —Îmi pare rău, nu vreau sa îți fie frică de mine. Nu te-aș răni niciodată, te.. Nu pleca, atât te rog.

   —Rain, nu o sa plec.

     Ii spun  asta punand palma pe fata lui și ii ating ușor buzele întredeschise, dându-mi răgaz sa ii simt respirația calda pe degetele mele și, încet, ii mângâi trăsăturile aspre și ridurile formate de la încruntatura.
       Fără sa mai îmi dea timp pentru a reuși sa ii simt pielea aspra, ma trage brutal înspre el lipindu-si buzele de ale mele într-un sărut violent, un sărut după care tânjesc de atâta timp.
      Inima îmi bate sa îmi sară din piept și îl simt cu fiecare parte din corp și asa  vreau sa îl simt pentru totdeauna. Nu mă mai pot dezlipi de el, sunt prea implicată în toată mascarada asta pe care o jucam și nu mai rezist fara doza pe care doar el mi-o poate da.

      —Te iubesc. Jur ca te iubesc. Îmi vorbește cu buzele lipite încă de ale mele iar eu simt fiori in tot corpul și îmi duc iar buzele pe ale lui adancind sărutul pentru a-mi ajunge pentru cât nu a fost lângă mine. Și jur ca îl iubesc.