Cu Tine Sub Nori (In Curs De Editare)

Capitolul 24

      Nu știu unde sa merg sau unde îl voi găsi pe tata, dar îl urmez pe gardian cu capul in pământ prin fiecare încăpere prin care trecem. Un fior ma străbate pe măsură ce înaintez și trec prin ușile cu gratii ce scârțâie sinistru, este un zgomot ce îmi provoacă o stare de  anxietate, de agitație necunoscuta până acum iar mirosul închis, mirosul durerii și al înfrângerii, nici nu se poate descrie în cuvinte . Mi-e teama sa ridic capul și sa privesc pe unde trecem, nu vreau sa vad durerea din ochii celor închiși aici.

     —Aici, domnișoară. Va rog sa luați loc și sa așteptați.

     Vocea dura a gardianului ma trezește din transa în care intrasem și ridic ochii pășind într-o încăpere întunecată, cu pereți cenușii si o ușă mare de fier ca și restul prin care am trecut. În fata mea se afla o masa și doua scaune tocite, de altfel singurele piese de mobilier ce se afla în cameră. Simt ochii cum mi se umplu de lacrimi pe măsură ce aștept ca tata sa apară și fixez ușa cu privirea tremurând. Nu știu ce sa ii spun dar știu ca trebuie sa trec și peste asta, trebuie sa fac și asta pentru a reuși sa îmi vad de viata înainte.

     Încep sa tremur tot mai mult cu cât așteptarea este mai mare și sunt pe punctul de a ma răzgândi și împing scaunul în spate cu intenția de a ma ridica însă în acel moment ușa scârțâie tare și se izbește de perete făcând un zgomot ce ma înfioară iar tata sta în pragul ușii arătând complet de nerecunoscut. Parul ii este mult mai mare decât îmi amintesc iar barba mare și neîngrijita îl face sa arate ca un om al străzii. Nu mai recunosc nimic din omul de odinioară, omul pe care îl iubeam din tot sufletul meu, omul ce ma ținea în brate și ma mângâia pe par alungându-mi toate temerile, omul cel mai important pentru mine. Ma uit la necunoscutul din fata mea și nu spun nimic, nu fac un pas spre el iar când el pășește neîncrezător spre mine mă retrag involuntar în spate regretand imediat gestul când ii vad privirea tristă iar în acea privire încep sa recunosc totuși cu greu urma de bunătate rămasă în ei. Privirea blândă i-a ramas în ciuda aspectului aspru și trist.

    O singura privire aruncata în ochii lui ma face sa ma arunc la propriu în bratele tatălui meu plângând iar bratele lui ma cuprind cu aceeași putere cu care obișnuiau sa ma cuprinsa mai demult.
     Stam asa îmbrățișări fara cuvinte sau mișcări ceva timp ce mie îmi pare o eternitate însă îmi aduc aminte brusc de ce am venit aici, care este motivul pentru care a trebuit sa trec prin asta.
     Ma rup încet din bratele lui și ma îndepărtez de el lăsându-l debusolat total iar eu ma asez pe scaunul pe care am stat mai devreme.

    —Stai jos, tată. Vocea mea suna ca și cum mi-aș fi pierdut toată vlaga și așa și este; nu am putere, sunt ca o naluca. Avem de vorbit.

     Tonul meu este unul dur, aspru, critic dar altfel nu pot vorbi acum. Nu îl slabesc cu privirea cât timp înaintează prin camera și se așează pe scaun în fata mea și abia aștept sa ascult ce are de spus.

    —De ce ai făcut asta, tata? Ce nu ne ajungea? Îmi pierd răbdarea ca el sa înceapă sa vorbească iar disperarea din mine își face apariția. Ce nu îți ajungea? Nu aveam destul, destule? De ce a trebuit sa ne nenorocești viețile, sa îmi iei șansă se a avea o viata normală?

    —Ella, nu e asa, scumpo... Vocea lui slăbită se aude încet în încăpere însă îi retez vorbele imediat.

    —Lasă-mă sa vorbesc, tată. Crede-mă ca durerea asta trebuie sa iasă cumva, spun plângând și bătând cu palma în piept, nu mai pot sa o țin aici. Ma doare prea tare ca să o mai țin, lasă-mă sa îți spun.a sufoca tor mai mult, tata, știi? Știi ca nu ma lasă să respir, știi ca ma taie pe dinăuntru și ma ucide?

    Încep sa strig dar nu îmi pasă. Tata își lasă privirea pe mâinile sale de pe genunchi și ma asculta.

     —A meritat? A meritat sa îmi iei șansa la învățătură? Știi ca am renunțat la facultate? Știi ca mi-ai distrus viața?

     —Știu, Ella, și crede-mă...

   —Dar nu te interesează, nu? Ca dacă te interesa nu o mai făceai, nu? Pe tine nu te-a interesat decat ca tu și mama sa va scăldați în bani, sa fiți voi cei mai tari, sa aveți totul.

    Plâng fără încetare și simt cum ma descarc. Ma descarc de tot ce am strâns în suflet și simt cum încep sa ma simt mai ușoară cu fiecare cuvânt rostit. Kai avea dreptate, trebuia sa fac asta ca să pot renaște.

    —Ella, uite cum sta totul de fapt. Îmi spune oftând și ștergându-și în același timp fruntea transpirata cu dosul palmei. Da, am furat de la firma. Am vrut sa avem mai mult asa încât tu sa nu duci lipsa de nimic. Am vrut sa ai tot ce îți dorești, sa urmezi facultatea pe care o vrei, sa nu simți ce înseamnă să nu ai. Am greșit, știu, dar nu pot da timpul înapoi. Nu m-am gândit la consecințe și nu m-am gândit ca vei suferi atât. Știu ca e tardiv sa îți spun cat de rău îmi pare sau dar chiar îmi pare rău.

     Face o pauza scurta cât sa își șteargă lacrimile adunate în barbă și continua la fel de tulburat și sincer ca  înainte. Iar eu nu îl pot întrerupe.

     —M-am gândit mult înainte sa fac asta și , chiar dacă nu eram chiar muritori de foame, am vrut sa avem mai mult. Nu m-am gândit nicio clipa ca voi ajunge aici, sau ca tu vei ajunge asa și ca nu vei mai putea continua facultatea. Inițial nu am vrut sa... Se oprește puțin căutându-si cuvintele potrivite, sa iau atât de mult, voiam doar sa pun ceva deoparte și să mă opresc, dar când ispita e mare nu te poți abține. Asa ca am luat tot mai mult și mai mult, nimic nu ma putea face sa ma opresc.

    —Tată, gata, am înțeles, te rog... Încerc sa îl opresc nemaisuportand sa ascult asa ceva, sa ascult condamnarea noastră la viata mizera pe care o trăim acum; înțeleg de ce a făcut asta dar asta nu înseamnă că îl aprob.

    —Iartă-mă, scumpo, nu am intenționat niciodată sa îți pricinuiesc vreun rău sau.. nu știu... doar regret enorm ca am ajuns asa și eu, mama ta și, mai ales, tu.

     Își șterge mâinile transpirate de pantalonii portocalii și își lasă privirea sa studieze pereții camerei. Toată discuția nu m-a privit deloc însă acum ma doare ca nu se uita la mine. Chiar dacă urăsc ce a făcut, nu îl urăsc pe el și nici nu o voi face vreodată. Pot intelege ce a gândit și de ce a făcut ce a făcut și simt cum sufletul meu e mai ușor decât era când am intrat aici. Simt ca încep sa îl iert iar odată cu iertarea lui îmi regăsesc încet și încrederea în forțele proprii. Pe măsură ca îmi studiez tatăl, condamnat din toate punctele de vedere, cum își frământă agitat mâinile transpirate fiindu-i rușine sa ma privească în ochi, îmi dau seama ca pot repara cumva asta, ca sunt în stare sa fac ceva, orice, nu știu ce încât sa ne revenim toți. Și nu sa ne revenim, ci sa ne refacem, sa ne reconstruim mult mai puternici decât am fost vreodată.

    —Te iert, tată. Ii spun încercând sa îmi stăpânesc emoțiile și ii iau mana tremurânda și i-o sărut apoi ma intorc spre ușa și ies mai împăcată cu mine și, mai ales, cu tata.