Yūrei - NoMin

CAPITOLUL 1

Renjun își menținea privirea fixă, pe deasupra noptierei, observând cum Jeno în sfârșit adormise, după câteva ore în care plânsese fără oprire.

Cu fiecare an, frustrarea lui creștea tot mai mult, întrucât Jeno nu mai putea fi la fel ca înainte.

Trecuseră deja câțiva ani, însă, pentru Jeno, după plecarea lui, timpul parcă se oprise în loc.

— Jeno. — Îi pronunță numele o voce, al cărei aparținător se afla de cealaltă parte a ușii.

Mark, care era prietenul său dintotdeauna, intră în cameră, în liniște, apropiindu-se cu grijă de patul băiatului. Văzând că acesta a reușit să adoarmă, se lasă ușor pe marginea patului și îi mângâie părul.

— Cum e? Este mai bine? — Întreabă și Haechan, intrând în încăpere.

— Cred că da. Presupun că atâtea ore de plâns l-au adormit. — Își expune și Mark o teorie, oftând.

— Dar au trecut trei ani deja. Nu ar trebui să meargă spre bine? — Întrebă Haechan din nou, confuz.

— Tu ai putea fi bine, dacă ai fi în locul lui?

Haechan medită câteva secunde la un posibil răspuns, însă sfârși prin a da din cap, într-un gest de negare.

— Ce ar trebui să facem? — Întrebă acesta din urmă, vizibil îngrijorat.

— Nu știu ce am putea face, însă chiar mă îngrijorează tot mai mult starea lui. — Mark își așeză mâna peste cea a lui Jeno și o strânse puțin. Într-adevăr, își făcea griji pentru prietenul său, căci era cu nervii la pământ și părea că situația se înrăutățea din ce în ce mai mult. — Haide, mai bine îl lăsăm să doarmă.

Haechan încuviință și-l urmă pe Mark afară din cameră, lăsându-l pe Renjun înăuntru, care continuă să se concentreze asupra lui Jeno.

Înainte, chipul obișnuia să-i strălucească, era un zâmbăreț incurabil, însă acum că-l privea, era tot mai tras la față. Nu mai era același Jeno pe care el îl cunoscuse.

Acest Jeno părea că încearcă din răsputeri să se mențină în viață. Însă doar atât.

— Trebuie să mergi înainte. — Îl îndemna pe un ton jos, așezându-și o mână pe fruntea lui. — Trebuie să fii fericit. — Îi șopti.

Atunci, Jeno se roti pe sub cearceaf și se încruntă, semn că, asemenea nopților anterioare, avea încă un coșmar. Iar Renjun ar fi vrut cu tot dinadinsul să afle ce îi bântuia atât de tare mintea.

Tot ce mai putea Renjun simți era pură disperare, căci nu putea face nimic, deși ar fi vrut să-l îmbrățișeze și să-l consoleze, și-ar fi dorit să-i poată spune că nu era singur, că el mereu era lângă el, în ciuda faptului că nu-l putea vedea.

Spiritele cărora nu li se permitea să treacă de cealaltă parte, întrucât ceva le lega încă de lumea aceasta, dobândeau niște abilități speciale, odată cu trecerea timpului, iar una dintre ele era să se poată arăta oamenilor oricând ar fi vrut.

Așadar, multe spirite, care nu-și mai aminteau care le era scopul, care uitaseră ce mai aveau de făcut aici, se foloseau mișelește de această nouă putere, pentru a speria ființele umane.

Renjun se gândise de multe ori să i se arate lui Jeno și să-l lase să vadă că este bine, că nu mai simte durere acum și că fusese foarte fericit cât trăise, că avusese parte de o viață minunată alături de el. Însă îl cunoștea prea bine, știa că Jeno ar fi înnebunit dacă l-ar fi văzut, știa că i-ar face mai mult rău.