Black & Blue-Vol.1

PROLOG

Nu am fost niciodată fanul clișeelor în care fabulai despre cât de perfectă este viața ta de căcat, poate şi pentru că mie personal mi se potriveau întru totul Legile lui Murphy; recunosc însă că astăzi este cea mai fericită zi din viața mea. Adrenalina îmi alunecă vertiginos prin vene, deși meciul din finală se încheiase de mai bine de o jumătate de oră. Sunt singur la vestiar și zâmbetul tâmpit de pe față nu îmi dispare, oricât de mult m-aș încrunta.

Nu contează că nimeni din familia mea nu a fost prezent la meciul în care am înscris trei goluri și astfel echipa mea a câștigat cupa juniorilor la fotbal. Familia mea? Pe bune, Black? Chiar mi-aș fi dorit ca Viktor Stone să fie prezent, știind ce părere are că eram căpitanul și atacantul echipei de fotbal? Dacă aș fi avut vreun dubiu, reușise cu o seară în urmă să mi-l spulbere, fără violență însă.

Îndrăznește să mergi mâine la acel meci de fotbal și vei afla de ce sunt în stare! Nu a fost prima dată când mă amenința, de fapt, aș fi fost surprins să treacă zilele fără ca el, tatăl meu, să nu mă bată la cap să fac parte din gruparea lui, mai ales că de-acum împlinisem șaisprezece ani și să renunț dracului la fotbal. Mă resemnasem și cu loviturile repetate pe care mi le aplica de fiecare dată când îl contraziceam pentru că, ghici ce? Mă gândeam că așa deveneam imun în fața viitoarelor lupte pe care le voi duce în viață ca bărbat.

Nu știu când reușisem această performanță, căci mama plângea de fiecare dată când mă vedea scuipând sânge și făcea nopți albe lângă patul meu, până când el o striga autoritar să mă lase dracului în pace că meritasem fiecare lovitură. O uram și pe ea, pentru că deși el mă lovea de la vârsta de cinci ani, nu făcea nimic, doar mă îngrijea cu lacrimi pe față, întrebându-mă încontinuu dacă sunt bine. Știu, era greu să lupți împotriva lui Viktor Stone, bărbat cu înfățișare vikingă, care te înmuia, doar dacă te privea încruntat.

E adevărat, îl și ajută fizicul impresionant, pe care se pare că i-l moștenesc. Îmi amintesc și acum când vecinul nostru, recent mutat în bloc, a bătut la ușa noastră, târziu în noapte, când zgomotele făcute doar de el, pentru eu îi acceptam loviturile, pe mute, să nu mai aud țipetele disperate ale mamei, pentrucă așa urma și ea să și-o ia. Tata a deschis ușa, smucind-o practic din balamale și vecinul nostru mai mic de înălțime cu vreo douăzeci de centimetri, s-a bâlbâit, s-a îndepărtat și de atunci nici măcar nu-și mai ridică privirea asupra noastră, de fiecare dată când ne vedem ocazional.

Știu că nemernicul te putea intimida dintr-o singură privire și cred că încet deveneam singurul imun în fața lui. Adică ce putea să fie mai rău? Poate doar să mă omoare, deși nu cred că își asumă riscul încarcerării. Astăzi nu mai conta pentru mine că mama mea nu încercase vreodată să deplângă violențele tatălui meu, că eu nu voi avea o viață normală de familie, așa cum colegii mei povesteau despre ea și toate acestea pentru că viața mea se rezumă la fotbalul pe care îl jucam la perfecție.

—Vezi tu, Viktor Stone, nu sunt chiar băiatul de nimic, șoptesc trăgându-mi pantalonii de trening pe mine.

— Cum?

Îmi ridic privirea asupra antrenorului care îmi zâmbește larg.

— Succesul te-a făcut să vorbești singur, Stone?

— Black, coach. Nu uita.

— Nu am cum, pe tricoul cu numărul șapte al căpitanului echipei, asta scrie, nu?

— Întocmai, îi răspund, punând echipamentul în vestiar.

Am dus prea multă luptă de convingere, ca numele nemernicului să nu-mi apară pe tricou.