Black & Blue-Vol.1

Capitolul 20

Natalia

Nu știu ce s-a mai întâmplat de când am plecat din casa visurilor mele de adult, însă acum mă aflu într-una din casele de vis ale copilăriei mele.
Cred că am ajuns destul de repede la marginea de drum, aproape de o pădure, unde într-o pajiște am regăsit-o și de acesta dată mi-am împlinit acel vis.

Am urcat cele trei trepte din lemn și am pășit înăuntru.M-am oprit în loc, pe holul mic de la intrare, luptând încontinuu cu lacrimile care-mi împingeau colțul ochilor.

Îi întâlnesc privirea nedumerită a lui Black și îi mulțumesc în sinea mea că nu insistă cu întrebările sau mai rău cu tachinările.
Ciudat e faptul că nu îmi imaginez că aș păși aici împreună cu părinții mei, ci cu bona mea, deși o bună perioadă de timp mi-am refulat orice gând referitor la ea.

Indiferent cât mi-au explicat că ea a avut un contract pe o durată de doisprezece ani, că rolul ei a fost să îmi asigure îngrijirea până în pre-adolescență, însă chiar și așa nu am putut să nu o iubesc.

În fond, a fost singura care mi-a oferit un umăr atunci când plângeam pentru orice nemulțumire pe care o trăiam, care mă ținea în brațe după un coșmar și pe care în felul meu am considerat-o a doua mea mamă .Mama nu s-a obosit să mă facă să înțeleg când într-o zi m-am întors de la școală și mi s-a spus pe un ton sec că bona a plecat.

Contractul cu ea s-a încheiat și urma să primesc un alt tip de educație și ea nu avea calificarea necesară.
Rugămințile mele însoțite de lacrimile isterice nu au avut efectul așteptat de mine ci i-au întărit ideea mamei că evident aveam nevoie de un alt tip de oameni care să mă îngrijească și să mă pregătească pentru acea viață sterilă în care ei trăiau.

La întoarcerea acasă, tată mi-a ascultat deplângerea, însă mi-a spus cu niște cuvinte mai blajine ca ale mamei că în familia noastră mama era cea decidea etapele educației mele.
Cu alte cuvinte el și-ar fi spus cuvântul doar dacă aș fi fost băiat.

Din acel moment au urmat trei ani, în care mama
m-a plimbat pe mai mulți psihologi întrucât mă închideam și mai mult în mine, fără a se obosi vreodată să mă asculte cu adevărat, asta până l-am întâlnit în primul an de liceu pe Jonathan, un băiat frumos, cu doi ani mai mare ca mine și care mi-a redeschis apetitul de viață.

Majoritatea timpului ni-l petreceam împreună, atât la școală cât și acasă la mine, asta pentru că mama acceptase relația noastră, în mare parte pentru că el făcea parte dintr-o familie din aceeași clasa socială-bogată.
Doar că fata retrasă și introvertită a început să citească enorm de mult, să se specializeze în psihologie , spre marea disperare a mamei mele care își dorea o carieră în televiziune pentru mine, iar punctul de cotitură a fost întâlnirea Annei.

Relația mea cu Jonathan s-a răcit după cel a plecat la facultate și eu nu mai regăseam în brațele lui la întoarcere.Am plâns împreună la despărțirea noastră și deși el m-a căutat încontinuu multe luni după aceea, dar hotărârea mea fusese mai mult decât definitivă.

Mi-era mai mult decât clar că îl vedeam doar ca pe un prieten, că totul devenise o obișnuință, deși el tânjea după mai mult, făcând planuri de viitor cu noi.
Ba chiar părinții lui îi cumpăraseră un apartament aproape de facultatea unde învăța, în ideea că ne vom muta împreună când eu voi termină liceul.
Am terminat liceul mai devreme decât se obișnuia ca și facultatea, datorită performanțelor mele școlare și l-am mai întâlnit pe Jonathan în urmă cu doi ani, de mâna cu iubita lui.

Avea aceeași privire plină de regret pentru ceea ce ar fi putut fi între noi și cu sinceritate i-am dorit tot binele din lume.Sigur că după Jonathan am mai avut câteva relații pasagere, însă nimic din ceea ce trăiam n-o identificam cu ceea ce o iubire ar trebui să fie.