Black & Blue-Vol.1

Capitolul 2

Natalia

— Mamă, va trebui să închid, văd că mă sună de la birou.

Și, da, Betty, amintește-mi să-ți ofer un prânz gratuit, într-una din zilele astea. Stau de aproape o jumătate de oră, timp în care mama îmi tot trimite poze cu noile articole de la Prada, despre care consideră că mi-ar veni de minune. Cu cât încerc să găsesc un articol potrivit mie și să-mi argumentez cât mai logic alegerea, că altfel mama ar crede că sunt dezinteresată, ceea ce ar fi echivalentul unei crime, cu atât discuția s-ar prelungi. Argumentul hainelor pe care încă nu le-am purtat și asta din sezonul trecut nu ar ține, pentru că mama nu mi-ar permite să folosesc ceva demodat. Sunt imaginea unei firme celebre de cosmetice și imaginea fundației de caritate pe care mama o conduce.

— În regulă, Natalia, cedează ea, dar apoi continuă:

— Ai obținut acel proces care a făcut mare vâlvă în presă.

Nu eram sigură dacă era o întrebare, dar totuși am răspuns:

— Da.

Nu-mi scapă nici faptul că era prima dată de la absolvirea facultății și de când profesam ca psiholog, când mama mă întreabă despre cazurile mele și din păcate știam că acest interes nu survenea dintr-o eventuală grijă. Totul se raporta la public. Pe scurt, să nu pătez imaginea publică a familiei.

— Știi că în cârca ta va cădea soarta acestui bărbat, nu-i așa? insistă ea.

— Mamă, știu ce am de făcut, aproape am mârâit.

În realitate, urăsc lipsa ei de încredere.

— Cred că te-ai complicat prea tare. Nu poți găsi o justificare la o crimă, până la urmă.

Şi empatie.

— E opinia ta și ești subiectivă, nu mă pot abține eu.

— Ar fi ceva de genul...Motivat să ucidă?

— Nu știu încă. Vom vedea.

— Natalia, ești conștientă că acesta ar fi primul tău caz, care nu se aseamănă cu celelalte banale frustrări interioare? mă apostrofează ea pe un ton autoritar.

Nu ştiu de ce, dar remarca m-a durut mai tare decât mi-aş fi imaginat.

I-aș fi replicat că acele banale frustrări interioare de care amintește, pot deveni adevărați monștrii, dar asta ar însemna să-i amintesc despre copilăria și adolescența mea, petrecute mai mult în preajma bonei, medicilor și psihologilor, după caz. Liniştea asurzitoare şi aerul mi-au umplut treptat mintea, gâtul şi pieptul, până când am putut respira din nou.

— Mamă, chiar nu mai pot vorbi. Alege ce crezi tu că mi s-ar potrivi din colecția de haine, în fond, ești cea mai în măsură dintre noi s-o faci și nu-ţi mai face griji pentru mine. Bucură-te de concediu.Te pup.

— M-ai expediat, gata. În fine. Natalia, vom reveni curând la această discuție. La revedere.

Nu am nicio îndoială!

Răsuflu ușurată, doar când aud tonul apelului închis și mă trântesc pe canapeaua biroului. Nu știu de ce încă mă mai obosesc încă discuțiile cu mama, dar poate pentru că, la finalul lor, îmi lasă același sentiment de gol. Nutresc încă după acea afecțiune maternă și știu că nu e un sentiment tocmai sănătos. Sunt singură în ditamai casa și mă simt liberă. Asta mă face o persoană și o fiică rea? Am ocupat biroul ce îi aparține exclusiv tatălui meu, poate și pentru că știu că pe el nu l-ar deranja dacă i-aș muta din lucruri, ceea ce nu e însă valabil pentru mama. Dacă i-aș invada biroul, considerat altarul ei și i-aș distruge vreun bun, nu mi-ar ierta-o în veci, pentru că a petrecut luni de zile încercând să se pună de acord cu arhitectul privind amenajarea interioară și majoritatea pieselor de decor sunt piese rare din import. Uneori cred că a marcat până și nașterea mea, tot pentru că așa se cuvenea.