Black & Blue-Vol.1

Capitolul 1

Natalia

Prezent

Dintotdeauna am urât clișeele, poate și din cauză că mama făcuse din viața noastră o fantezie prea frumoasă ca să fie adevărată. Nu sunt nici adepta Legilor lui Murphy - nu mă urăsc chiar atât de tare și uneori îmi place să mai şi visez frumos. Astăzi însă, zicala ziua bună se cunoaște de dimineață, mi se potrivește ca o mănușă. Nu numai că îmi rupsesem două perechi de ștrampi, nou-nouți, de firmă bineînțeles, altfel mama ar face un atac de cord; dar am și vărsat cafeaua pe bluza mea tot nouă și de firmă, fiind nevoită să mă schimb în rochia azurie, fără mâneci, pe care o port și acum, în acest loc neașteptat.

Însă alegerea aceasta împreună cu tocurile înalte pe care le port, fuseseră o alegere mai mult decât nefericită și asta pentru că în sediul poliției unde mă aflu, am urcat pe scări până la etajul cinci, la departamentul poliției rutiere, pentrucă liftul nu funcționează. Ajunsesem la poliție în ziua aceasta grozavă, pentru că un șofer grăbit a ieșit de pe o stradă laterală, uitând că trebuie să-mi acorde și prioritate. Și ca totul să fie fatidic, mă aflam în mașina nou-nouță pe care tata mi-o cumpărase recent, un Bentley decapotabil, ca eu să respect întocmai tradiția familiei. Orice membru Iglesias conduce mașini de renume.

Ca de altfel, tot ceea ce înseamnă material în familia noastră, trebuie să fie și scump. Nu sunt o ipocrită de felul meu să nu fiu recunoscătoare că, da, îmi permit aproape orice. Mașina nu e atât de serios avariată și nici eu nu pățisem nimic, însă acum mă simt și mai agitată din cauza întârzierilor cu toate aceste proceduri. Cine ar fi crezut că aveam să îmi petrec toată dimineața pentru o amărâtă de procedură de constatare, care se rezumă de fapt la o hârtie și niște poze? Cu siguranță nu eu, mai ales că puteam bine mersi să îmi repar mașina pe multiplele asigurări pe care aceasta le are.

Învățare de minte, ce să zic!

— Am nevoie să dau un telefon, îi spun polițistului.

— Nu mai durează mult, îmi răspunde el, deși asta îmi spusese și acum un ceas.

În realitate, ce mă neliniștește cel mai tare e că întârziam la prima mea ședință de terapie, considerată cea mai importantă, de când devenisem psiholog cu acte în regulă.

Plănuisem studierea dosarului în amănunt, până la sosirea pacientului, programarea fiind la ora treisprezece. Dacă l-aș suna pe ofițerul de la supravegheri judiciare, oare aș putea muta ora ședinței? O altă idee îmi surâde, sunt deja în sediul poliției, deci aș putea să vorbesc față în față cu el.

Asta, dacă i-ai fi reținut numele, Natalia, m-am mustrat singură. Nu cred că era totuși singurul polițist de la compartimentul Supravegheri Judiciare, din acest sediu de poliție. Mda, nimic nu mi se potrivea astăzi. Probabil și horoscopul mă avertizase de dimineață, dar cum nu am această superstiție...Urăsc să fiu pusă în fața faptului împlinit, nici măcar în facultate nu mă regăsisem vreodată în această situație. Bineînțeles că-mi puteam petrece prima ședință cu pacientul, prin prezentări și aspecte formale, dar nu așa câștigasem titlul de șefă de promoție a facultății de psihologie și ferma conștiinciozitate. Dar astăzi pare că sunt nevoită să mă las în voia sorții, care se joacă grav cu nervii mei.

— Gata, sunteți liberi, ne spuse polițistul și aproape slobozesc un oftat de ușurare. Domnișoară Iglesias, cu acest formular mergeți într-un service, împreună cu mașina pentru efectuarea reparației. Grăbită, am apucat hârtia și m-am rezumat la a-i mulțumi scurt și la a-mi lua rămas-bun.