Black & Blue-Vol.1

Capitolul 11

Natalia

Încă de ieri de când mi-am încheiat ședințele la cabinet, am tot încercat să mă adun și să îmi văd de weekend-ul bine meritat.

Însă de fiecare dată când închideam ochii, îl vedeam pe Black atât de afectat de procedura hipnozei încât tot ceea ce îmi propuneam să fac, pălea.
Privesc încă o data numărul blocului din fața mea, confruntându-l cu cel notat în telefonul meu și intru în clădire.

Știu, acționam sub efectul impulsului și al sentimentelor, însă chiar că nu îmi păsa.

Mă gândesc că totuși am avut tărie de spirit că nu am venit aici încă de aseară când trebuie să recunosc că m-am luptat încontinuu cu această dorință.

Pășesc în lift și apăs pe cifra cinci, sprijinându-mă de perete.
Liftul se oprește și mă avertizează că am ajuns la destinație.
În timp ce traversez holul spre apartament, mă gândesc ca aș fi putut da un telefon, dar ce vorbesc eu aici? Omul acesta nu era fanul vorbelor.

Iau o porție zdravănă de aer în piept, bat la ușă și aștept.
Trec câteva secunde bune fără vreun răspuns și când mă pregătesc să bat din nou, ușa se deschide brusc.

— Nu și sâmbăta aceasta! sunt primele cuvinte care mă întâmpină.

— Bună și ție, Black, îi spun trecând pe lângă el și intrând în apartament. Evident neinvitată.

Orice am avut în gând, se evaporă în adâncul corzilor vocale când pe canapeaua din living zăresc o femeie.

— Ăăăh..nu știam că ai musafiri.

— Nici eu, îmi răspunde el sarcastic.

— Bună, eu sunt Isabelle, îmi spune femeia ridicându-se.

— Bună. Natalia.Cred că am nimerit într-un moment prost, așa că..

— Nu îți face griji, mi-o retează ea.Eu tocmai plecam, adaugă ea ridicându-și totuși întrebător privirea spre Black.

— Da, vine raspunsul lui imediat.

— Nu cred că e o idee bună să mai rămân. Greșeala mea că am venit fără să anunț, le spun dorindu-mi ca vocea să nu îmi mai trădeze emoțiile.

Respiră, Natalia!
Nu știu ce mă șoca mai tare: că îl găsisem pe Black în compania unei femei, deși îmi spusese că el nu se implică  în relații amoroase,  sau sentimentul că mă deranja mai mult decât ar trebui acest fapt.

Isabelle mă privește cu aceeași curiozitate, tipic femeiască, iar eu încerc să nu mă holbez prea tare, în căutarea mea de defecte fizice, pe care recunosc că doream ca femeia să le aibă.
Însă nu, Isabelle e atrăgătoare, mai mult decât mi-aș fi dorit.

Are probabil câțiva ani peste mine, părul ei blond si lung, prins într-o coadă de cal, iar pantalonii de armată pe care îi poartă, îi îmbrățișează frumos coapsele lungi și atrăgătoare.

Poartă un maieu, tot cu imprimeuri de armată , lăsând la vedere un ușor decolteu și un tatuaj pe brațul stâng.
E cu doar câțiva centimetrii mai mică ca mine, însă are o atitudine mai mult decât relaxată și dezinvoltă în prezența lui Black, ceea ce mă pune pe gânduri asupra naturii relației lor.

— Crezi că ne-ai putea face o cafea?Îi zice ea lui Black.

— Parcă ziceai că pleci, vine răspunsul lui.

Nu trebuia să-i savurez răspunsul, dar o fac.

— M-am răzgândit..Pfuu, ce enervant ești, continuă ea, fără efect însă. Black pare mai mult decât detașat.