daddy's little secret // 1

Capitolul 20

      Când în sfârșit am reușit să mă trezesc după cel mai bun somn din viata mea m-am întors pe partea opusa a patului și spre nefericirea mea nu îl găsisem acolo. M-am ridicat în șezut și am văzut tava cu mâncare care era la fel de plina ca aseară. El nu se atinsese de mâncare. Lângă masa era o sticla cu un lichid maro în ea. Am luat-o în mâini și am mirosit lichidul. Mirosea oribil, nu mai întâlnisem asemenea lucru pana acum. Am așezat sticla la loc iar peste câteva momente ușa s-a deschis. El a intrat în camera. Avea alte haine și la ochi avea niște ochelari negri.

"Te-ai trezit." A spus venind spre mine. Am crezut ca voia sa ma ia în brate, ori sa ma sărute, însă tot ce a făcut a fost sa ia sticla și sa bea din ea. Chestia aia mirosea oribil și prepsun ca avea un gust la fel de oribil. Nu puteam să-mi dau seama cum ii plăcea.

"Unde ai fost?" L-am întrebat, ridicându-ma din pat. Cautam ceva de îmbrăcat și nu ma puteam mulți decât cu hainele cu care eram îmbrăcată când am venit aici.

"Am pus combustibil."

"Ce?" Habar nu aveam ce era aia, dar speram ca nu era nimic grav.

"Trebuie sa plecăm." Parca îmi ignorase întrebarea. A băut o alta gura din lichidul maro, apoi alta și a sfârșit terminând sticla.

"Unde?"

"Acasă." Pentru mine acasă însemna să mă întorc în camera mea. Eram speriata de locul ala pentru ca îmi amintea de locul în care m-a ținut omul acela.

"Mă întorc în... Pod?" Încercam sa îmi amintesc cum se chema locul ala. Omul pe care daddy l-a bătut mi-a spus și speram sa nu ii fi greșit denumirea. El s-a întors cu fata spre mine și m-a privit insistent.

"Nu va mai fi nevoie să stai într-un pod." Asta suna atât de bine, însă nu voiam sa ii arat ca ma bucur fiindcă puteau sa existe locuri mai rele decât un pod.

Îl imploram mintal sa nu îmi facă rău.

Cand mi-am îmbrăcat hainele am ieșit împreună din camera și am mers prin hotelul care era gol acum. Mașina lui era în fata hotelului, parcata diferit de cum era când am ajuns aici. Am urcat în mașina înaintea lui și mi-am pus centura, asa cum a zis ca se numește. A zis ca mereu trebuie sa mi-o pun când merg cu mașina. Doar eu, nu și el.

Conducea de câteva minute și era atât de liniște în mașină încât era apăsător. Ma uitam la toate butoanele de pe aici care erau cu zecile, la toate curbele mașinii si la culorile de negru și de gri de peste tot. Pe un ecran mic era scrisa ora  și alte numere care nu știam exact ce înseamnă. Aseară se auzea putina muzica, însă acum nu mai era. Îmi plăcea sa o aud, însă acum aveam nevoie sa aud altceva. Ceva de la el.

"Te întorci la soția ta?" Întrebarea mea l-a făcut sa își ia ochii de la drum pentru o clipa, iar mai apoi sa își piarda concentrarea asupra mea. "Ma auzi?" Mi se părea ca ma ignoră, iar asta ma făcea sa ma înfurii. Tot ce făcea era sa își tine pumn în dreptul gurii și sa conducă cu o singura mana. "Te întorci la-..." Nu am putut sa îmi termin întrebarea, căci el a frânat brusc. Eram norocoasa caci purtam centura, altfel m-aș fi lovit de blatul din fata mea. M-am speriat atât de tare încât mi-am înghițit limba. Știu ca întrebarea mea l-a făcut sa oprească brusc, fiindcă le drum nu era nimeni care sa ii fi cauzat frânarea.

"Încetează dracului cu întrebările!" Nu a fost atât de nervos de ceva timp și eram oarecum surpriza. Speriata.

"Ai-Ai... Ai spus ca merit răspunsuri..." Ochii mi s-au înlăcrimat nu doar din cauza tonului pe care mi-a vorbit, ci și din cauza vorbelor lui, care erau diferite fata de ieri. Și-a luat privirea de la mine ca să se întindă mai bine în scaunul lui și sa expire lung. Și-a trecut mâinile prin păr atât de furios și și-a lins buzele înainte de a-și găsi cuvintele:

"Vrei răspunsuri? Da, am o soție. Și nu am doar o soție, am și un copil. Un copil care nu e mai mare decât tine. Am o familie de fapt, căreia ii dau cu piciorul din cauza..." S-a oprit când privirile ni s-au întâlnit. Nu mi-am dat seama ca aveam obrajii plini de lacrimi abia atunci, când s-a oprit din vorbit. Nu știam dacă s-a oprit din vorbit pentru ca mi-a văzut lacrimile sau pentru ca nu era convins din cauza cui ii dădea cu piciorul familiei sale. Ma privea și nu mai era în stare sa spună nimic, doar își strângea buzele între ele și abia dacă clipea.

"Din cauza mea?" Mi-am făcut curaj sa îl întreb abia duoa câteva zeci de secunde, când eram convinsa ca el nu voia sa continue propoziția pe care o începuse. A rămas cu aceeași privire serioasa asupra mea și se încruntase. Nu înțelegeam de ce nu îmi oferea un răspuns. De fapt, nu înțelegeam de ce a venit sa ma salveze dacă vorbește cu atât de mare regret despre familia lui care se pare ca se destrămare. De ce nu a încercat sa își remodeleze familia în loc sa se întoarcă la mine?

Atenția ne-a fost tulburată de niște sunete asurzitoare care veneau din spatele mașinii.

"Super." A zis el, dându-și ochii peste cap. M-am uitat în oglinda, văzând o mașină ce avea deasupra niște lumini roșii și albastre. Din ea a ieșit un om îmbrăcat într-o ținută albastru închis, care avea scris în stânga pieptului "Poliția".

Daddy a rămas în locul lui, dând geamul mașinii jos. Bărbatul s-a rezemat de geam și ne privea pe amândoi.

"Bună ziua. Pot să știu de ce ați oprit inexplicabil în mijlocul drumului? Încurcați circulația." M-am uitat din nou pe sosea pentru a ma asigura ca nu era vreo mașina, și chiar nu era. Se pare ca omul mintea și probabil voia sa îl enerveze. "Suflați aici." El i-a dat un instrument.

"Nu crezi ca putem rezolva treaba asta în alt mod?" Daddy și-a scos portofelul și a scos de acolo mai multe hârtii pe care i le-a întins. Omul s-a uitat doar pentru câteva clipe la mine, iar mai apoi a luat hârtiile și le-a băgat pe furiș în buzunar.

"Un drum bun." El i-a zis și a plecat. Nu îmi venea sa cred cât de repede i s-a schimbat atitudinea dupa ce a luat hârtiile alea. Daddy a pornit imediat mașina și a plecat fara sa ii mai pese de omul ala.

Eu am ales sa tac și sa nu ii mai spun nimic. Evident orice întrebare avea să-l nelinișteasca în momentul ăsta și nu voiam sa îl înfurii mai tare fiindcă mai frica îmi era de reacția mea rezultata din reacția lui.

După alte câteva minute de liniște, telefonul lui a început sa sune. Știam ce era pentru ca mi-a spus aseară când a sunat din nou. Suna de fiecare data când cineva avea nevoie de el.

"Ce e, Karen?" Suna a nume de femeie , iar modul în care i-a răspuns părea a fi unul furios. Nu cred ca era furios din vina mea. Părea sa se fi calmat mai devreme. "Ce? Gabe? E bine?" A urmat o alta pauza, în care persoana din telefon ii vorbea. "Am sa vin cât de repede am sa pot. Sună-l pe doctor sau mergi cu el la spital." A închis telefonul. Ma abțineam cât de mult puteam sa nu îl întreb ce s-a întâmplat. M-am întors cu tot corpul pe partea cu geamul și priveam locurile prin care mergeam.

Am tresărit când mana lui mi-a cuprins piciorul și mi l-a strâns ușor. Mi-am dus doar coltul ochilor spre piciorul meu.

Eram bucuroasa ca nu îl supărasem.