Nu o să te iubesc niciodată![18+]

• 12 •

   –Domnișoară, nu mă întrerupeți vă rog, ia ieșiți afară, dumneavoastră scăpați doar prin a vă suna părinții!

   Măcar tata nu e acasă... Ies din birou și mă așez pe scaunul de lângă ușa așteptând cu inima la gură să văd ce măsuri se vor lua în cazul lor. Încercam să diger informația că ei sunt frați, nu e mare lucru, dar de ce s-au ascuns? Și încep să cred că amândoi mă folosesc pentru a se face unul pe altul invidioși, de parcă eu aș fi trofeul unui meci de-al lor.

  Îmi lipesc capul de perete privind tavanul alb imaculat. Când soneria anunță începerea orei a doua simt că-mi explodează creierii. Era atât de deranjantă și-mi întrerupea gândurile. În scurt timp băieții ies și rămân mirați să observe că i-am așteptat atâta timp.

   –Totul bine? întreb eu fierbând.

   –Nu chiar, dar acum trebuie să mergem la cabinel! mă înștiințează Nikollo, apoi se apropie de mine și-mi pune mâna pe bărbie, peste umârul lui văzându-l pe William cum își dă ochii peste cap. Tu du-te la ore, serios! Nu trebuie să stai după nici unul din noi și scuze că te-am implicat sper că tatăl tău... o să fie înțelegător.

   –Tatăl meu nu e acasă, dar bine, eu mă duc la ore, aveți grijă.

   Când vreau să mă întorc spre direcția clasei mele mă trage încercând să mă sărute, însă eu nu-l las.

   –Nu mai e nevoie să faci gesturi de genul, am înțeles jocul vostru și sunt drăguță că acum îmi păstrez bunul simț.

   –Ce?! face el o față încruntată. Păi păcat că eu nu am bun simț! pleacă pur și simplu spre cabinet și eu nu-l mai opresc.

   –Nu te consuma, știi cum e el... îmi zice Will.

   –Nu ești chiar mai presus ca el, nu mi-ai spus că sunteți frați.

   –Vitregi! Eu nu mă ascund față de tine, vorbim mai târziu mai multe! îmi zâmbește cald înainte să se îndepărteze, ceea ce mă face să mă calmez.

   Pentru ultima dată clopoțelul sună și respir ușurată începând să-mi strâng cărțile.

   –Mă simt prost că trebuie să stau pe capul tău și să dorm la tine chiar dacă nu vrei, rupe Kim liniștea, dar știi situația.

   –Da, știu că părinții tăi au plecat din țară momentan și nu au avut încredere să te lase singură, adică și eu aș fi făcut la fel în locul lor și mă bucur că dormi la mine!

   Începem să râdem și după ce suntem gata de plecare ieșim din liceu și ne punem pe banca de lângă gardul lui așteptând șoferul. Ne scoatem fiecare telefoanele pe care începem să butonăm în timp ce mai discutăm nimicuri. De-odată telefonul îmi este smuls și mă ridic nervoasă umflându-mi pieptul la cel care își permisese gluma. Dau de ochii oceanici ai lui William care mă îmblânzesc. Îmi întinde telefonul râzând de cum m-am ambalat eu.

   –Ce faci? mi se adresează.

   –Aștept mașina să plec acasă împreună cu Kim, tu?

   –Voiam să te invit pe la mine mai pe seară, am zis că o să vorbim mai multe.

   Îmi mut privirea uimită la Kim așteptând și părerea ei și aceasta îmi face un semn subțil să-l refuz. Nu știu ce scuză să bag, e un tip drăguț și nu vreau să-l fac să se simtă prost. Mă uit pentru câteva momente în jur și văd că șoferul meu se îndrepta către noi.

   –Scuze, dar trebuie să plecăm însă lasă-mi numărul tău și te sun eu!

   Mi-l dictează, apoi plecăm. Eu și Kim ne așezăm pe banchetă și ea mă privește urât în timp ce-mi dau jos rucsacul din spate.

   –Ce?

   –E urâtă asta cu ,,o să te sun eu"!

   –Nu am știut cum să mă scutesc.

   Își dă ochii peste cap lăsându-se pe spătar și eu încep să mă simt nașpa. "Îi voi suna până la urmă" îmi spun în minte încercând să mă simt mai bine.

   Șoferul parchează mașina și noi coborâm. Când să urc scările să ajung către ușa casei mă impiedic și cad. Kim începe să râdă și eu mă enervez, așa că mă ridică, însă nu-și poate opri râsul intrând în conac. Nu durează mult momentul de amuzament când îl văd pe tata stând pe fotoliul lui. Îmi mut privirea speriată către mama care nici nu avea curaj să facă contact vizual cu mine.

   –Intrați fetelor! Stăpânul s-a întors acasă! 

   –Mamă, ce caută ăsta aici? mă apropii de ea întrebând-o și Kim din spatele meu mă trage de bluză să mă calmez.

   –Ce-i cu purtarea asta la tine Ramona? Intri râzând în casă cu panarama asta, apoi...

   –Oprește-te aici că singura panaramă din casa asta ești tu!

   Arunc eu vorbele negândite din cauza dezamăgirii și a nervilor. Se ridică șocat și de când pășește către noi o iau pe prietena mea de mână și încep să alerg cu ea pe scări, nu voiam să o rănească și pe ea...

   Pașii lui grei se aud în urma noastră, însă noi apucăm la timp să intrăm în cameră și să ne încuiem.

   –Ce te-a apucat? urlă Kim la mine în timp ce pumnii tatei se auzeau în ușă. Tu realizezi că atunci când ieșim de aici suntem mâncate?

   –Șșt! mă apropii de ea și încep să vorbesc șoptit să nu audă animalul ce ne aștepta să ne predăm. Gata, s-a terminat cu toată umilința! îi șoptesc. Nu mai scoate un sunet, nu vreau să audă ce am de gând!

   Aceasta dă din cap afirmativ încrezându-se în mine. Îmi iau scaunul și-l duc în dressing urcându-mă să iau portofelul de pe raftul de sus din spatele hainelor. Îmi mai trec repede ochii printre bancnote după ce-l iau să verific dacă sunt toate.

   Îmi iau repede 2 genți, cele mai mari pe care le aveam și încep să îndes câte haine pot, îi fac semn și lui Kim să-mi urmeze exemplu. Bătăile în ușă se înmulțiseră, tata chemase angajații, nu mai dura mult până ușa avea să cedeze.

   –Închide repede! Nu mai avem timp! îi șoptesc în timp ce-mi închid fermoarul, apoi și pe cel al prietenei mele.

   O apuc de mână strâns și o trag până la geam pe care-l deschid și arunc gențile, apoi îi indic lui Kim să sară.

   –Nici gâând! Suntem la etajul unu! țipă panicată!

   –Eu am mai făcut asta, nu o să mori! Unde e Kim a mea cea tare? Bărbata mea?

    –Deci nu sunt chiar atât de...

   O împing repede când ușa cedează și tata intră peste noi. Țipătul lui Kim, mă asurzește și mă face să mă pierd, însă reușesc să sar la timp scăpând din ghearele lui.