Nu o să te iubesc niciodată![18+]

• 7 •

   –Nici nu aș vrea vreodată să fiu ,,șmecheră"! încerc să mă apăr eu fără să nu pun paie pe foc.

   –Ce treabă ai avut tu cu Nikollo nu înțeleg eu?! întreabă foarte agitată.

   –De când sunteți împreună? continui să vorbesc calm.

   –De azi, dar eu pun întrebările aici!

   –Nu erați împreună când m-am culcat cu e...

   –Pe mine mă interesează doar că te-ai culcat cu el! mă întrerupe și mă apucă de păr.

   –Ce? Te oftici că poate am făcut-o mai bine ca tine și mă ține minte?! îmi scapă mie de nervi.

   Imediat cu cealaltă mână îmi trage o palmă. Ce naiba?! Aproape o simt, păi asta e palmă?! Pe lângă ce am luat de la tata, asta e mângăiere... Vazând-o că e nu e așa cum credeam eu de puternică imediat încep să-i arunc pumni grei în cap și aceasta se dezechilibrează de pe tocuri căzând cu spatele de asfalt. În jurul meu colegii începeau să se agite, să urle cu încurajări, să râdă. Simțeam o adrenalină de nedescris și nu m-am putut abține să nu sar pe ea și să continui ploaia de pumni.

   Dar nu mult a durat până când două brațe puternice m-au ridicat de pe ea precum un bebeluș. Era șoferul care ajunsese să mă ia. Acum că mi-a trecut adrenalina și o privesc pe Samantha îmi vine să plâng. Avea buzele pline de sânge, i-am spart și arcada, cine sunt?! Un animal precum tata?!

   Mă așez pe bancheta din spate și când îmi văd pumnii încleștați cu sânge pe ei încep să tremur de spaimă. Șoferul îmi întinde un șervețel și zice:

   –Rămâne între noi domnișoara Martin pentru că vă știu problema de acasă, dar nu mai faceți altă dată așa!

   Dau din cap afirmativ în timp ce lacrimile-mi încețoșează privirea. Plâng mai tare ca atunci când eu îmi iau bătaie.

   –Nu te credeam în stare! îmi zice Kim râzând la telefon după ce i-am povestit bătaia cu Samantha. Mâine îi mai dau și eu o bătaie să vezi!

   –Kim, nu, oricum regret deja... când am văzut cum arată și ce speriată era... îmi acopăr ochii cu palmele de tristețe.

   –Fără milă Ramonica! Că nici ea nu ar avea de tine! urlă prietena mea încercând să mă încurajeze.

   –Ramona! aud vocea tatei care mă strigă de la parter.

   –Hai că mă cheamă tata, mai vorbim!

   –Da, oricum mă pun să dorm! Noapte bună, pupicei!

   –Noapte bună! îi urez, apoi închid.

   Pun telefonul pe noptieră și mă ridic. Mă intind puțin căci eram tare amorțită și adormită. Îmi încalț papucii de casă și cobor. De pe scări îl văd pe tata că vorbește la telefon.

   –Da, domnul director, vă mulțumesc pentru informare! trage nervos din trabuc. Da, da, chiar acum voi avea o discuție cu ea! O seară bună! lasă receptorul jos.

   Corpul începe deja să-mi tremure, știu ce va urma acum că a aflat despre bătaie. Se întoarce cu fața spre mine sprijinit de mânerul canapelei. Strâmbă puțin din gură, ba în stânga, ba în dreapta gânditor. Apoi ridică cu calmitate paharul de whiskey de pe măsuță. Îl duce la gură și-l dă peste cap, apoi îl aruncă pe podea și sunetul care răsună în toată casa, deoarece era o liniște de mort, mă face să tresar.

   –Unde e mama? îl întreb speriată realizând că nu e nici unde.

   –Am închis-o în dormitorul nostru, mă cam deranjează cum se bagă mereu părându-i rău de tine! Și jur că nu o înțeleg, cum să-i pară rău de un așa rahat de copil? începe să-și arate nervii ridicând tonul. Ești atât de proastă că nici nu te-ai gandit că avem camere de filmat! Ce e în capul tău? Unde ai fost?

   Ca de obicei, cuvintele mele nu ieșeau, îmi priveam mâinile cu care mă jucam încercând să mă eliberez de frică.

   –UNDE AI FOST? urlă cu toată puterea plămânilor săi.

   –Am... am fost la Kim... spun printre lacrimi.

   –Atât? Ați dormit și atât?

   –Da...

   –De ce continui să mă minți!? continuă să se răstească la mine apropiindu-se să mă prinde de păr. Uită-te-n ochii mei când vorbesc cu tine! își flutură degetul autoritar în fața mea și atunci îmi ridic ochii umiliți.

   –Scuze, tata, doar iartă-mă te rog, am fost la o petrecere ca fetele! zic disperată.

   –,,O petrecere ca fetele"? Ce sunt vorbele astea de vagaboanta pe tine? mă prinde de maxilar.

   –Scuze... era aniversarea unui coleg.

   –Mie nu puteai să-mi spui?

   –Tati, tu nu mă lăsai la ora aia!

   –Nu te las handicapato pentru binele tău! îmi lipește o palmă și de amețesc.

   –Bine, iartă-mă, nu mai fac niciodată în viața mea!

   –Azi, la școală, ce treabă ai avut să o bați pe fata domnilor Larsen?

   –Ea a început! Tată, crede-mă, te rog!

   –Indiferent că ea a început, te-am învățat să întorci și obrazul celălat! Mai suntem și în parteneriat cu ei! Dar... mi-e și rușine să-ți zic că știu motivul bătăii și mi-e scârbă! Mi-e scârbă că fata mea a ajuns o curvă, o fată nerespectată! aruncă el vorbele aceastea grele de care mă temeam să le aud și lacrimile mele încep să curgă mai rău ca o cascadă.

   –Iartă-mă! zic rămasă fără vlagă.

   –Dumnezeu să te ierte că ești o stricată, nu eu!

   –De ce te crezi mai bun ca mine? Pe tine de ce crezi că te iartă Dumnezeu pentru ce ne faci mie și mamei? țip ne mai putând să îndur toată umilință.

   Fața lui se schimbă în una foarte șocată. Niciodată nu am mai încercat să-l înfrunt. Îmi dă drumul la păr și vine în spatele meu unde mă trântește de mânerul canapelei. Când burta mea face contact cu mânerul nu prea moale simt o durere care mă face să-mi duc mâinile acolo. Încerc să mă ridic, însă mâinile lui din nou mă pun jos și aud cum își dă jos cureaua de la pantaloni.