Lady Johanna

Capitolul XIII

Johanna nu-şi mai văzu soţul până la ora cinei. Oamenii se aşezaseră deja la mese, când ea coborî scările, dar nimeni nu se ridică.

Gabriel nu sosise încă; părintele MacKechnnie şi Keith lipseau şi ei. Servitorii erau ocupaţi să aşeze pe mese platourile cu carne şi mirosul fripturii de oaie umple aerul. Johanna simţi deodată un val de greaţă, dar se gândi că purtarea soldaţilor trebuie să fi fost motivul pentru care i se făcuse rău dintr-o dată. Înşfăcă bucăţile de carne înainte de a le fi aşezate tăvile în faţă şi nici măcar nu-şi aşteptaseră laird-ul pentru a începe cu toţii cina, sau pe părintele MacKechnnie pentru a le binecuvânta masa. Asta punea capac la toate.

Mama ei ar face un atac de inimă, dacă i-ar vedea. Johanna n-avea de gând să se lase făcută de ruşine în faţa mamei, pe care o iubea atât de mult. Prefera mai degrabă să moară. „Sau mai bine aş ucide câţiva soldaţi Maclaurin", îşi zise în sinea ei. Căci ei o supărau cel mai tare, deşi nici soldaţii MacBain nu erau mai prejos.

Megan o văzu stând în uşă. O strigă, dar îşi dădu seama că Johanna n-o putea auzi în larma pe care o făceau oamenii, aşa că se duse lângă ea.

– Nu veniţi la masă?

– Ba da.

– N-arătaţi prea bine, doamnă. Vă e rău cumva? Sunteţi albă ca hârtia.

– Mă simt bine, minţi Johanna. Apoi trase aer în piept încercând să-şi învingă greaţa. Adu-mi, te rog, o farfurie. Una crăpată.

– Ce vreţi să faceţi cu ea, my lady?

– Să o sparg, probabil.

Megan crezu că nu înţelesese bine şi îşi rugă stăpâna să mai repete o dată. Dar Johanna clătină din cap:

– Lasă că ai să înţelegi imediat.

Megan se grăbi către bucătărie, apucă o farfurie mare de porţelan de pe un raft şi se întoarse în fugă la stăpâna ei.

– E ciobită puţin, îi zise. E bună?

Johanna îi făcu semn din cap că da.

– Dă-te la o parte, Megan, că o să sară scântei.

– Scântei?

Johanna le strigă soldaţilor să facă linişte, dar ştia că nici măcar n-o pot auzi în zgomotul acela. Îşi zise însă că ar trebui să încerce mai întâi metode mai elegante. Apoi începu să bată din palme şi să fluiere, dar soldaţii n-o luară în seamă.

Atunci renunţă să mai aibă tact. Ridică farfuria şi o aruncă în partea cealaltă a camerei. Megan scoase un ţipăt îngrozit. Farfuria se sparse se peretele de piatră a căminului şi cioburile se răspândiră pe podea.

Efectul fu exact cel la care se aşteptase. Se făcu tăcere şi toţi soldaţii se întoarseră s-o privească nedumeriţi. „Nici că se putea o reacţie mai bună", îşi zise Johanna mulţumită: