Lady Johanna

Capitolul XVII (partea I)

Primul care intră în cameră fu Gabriel şi pe faţa lui se citi un sentiment de dezaprobare când îşi văzu soţia în încăpere. Îi făcu un semn dojenitor din cap, dar Johanna se prefăcu că nu observă nimic.

Părintele MacKechnie îl pofti pe laird-ul MacKay în cameră, apoi o salută din cap pe Johanna înainte de a se întoarce către Clare.

– Arăţi un pic mai bine astăzi.

Laird-ul MacKay se apropie de preot pentru a-şi vedea mai bine fiica.

– Dumnezeule!

Chipul învineţit al fiicei lui îl făcu să pălească. Johanna era hotărâtă să nu-l placă pe omul acesta, care refuzase să asculte rugăminţile fiicei lui şi o silise să se întoarcă la clanul MacInnes, dar reacţia lui o făcu să-şi schimb părerea despre el. Poate că nu-şi dăduse seama de situaţia îngrozitoare în care o împinsese pe Clare.

Dar, nu, îşi zise. Nu era cazul să-i acorde şansa de a se îndoi de motivele purtării lui. Nu-i păsa dacă fusese numai neîngăduitor sau dacă era într-adevăr un om crud. Clare MacKay se aflase la un pas de moarte şi tatăl ei era la fel de vinovat ca şi Rober MacInnes.

N-avea o statură prea plăcută. Era de înălţime medie şi Gabriel îl domina pur şi simplu, iar şuviţele cărunte din părul lui şaten îi spuneau că trebuie să fi avut cel puţin de două ori vârsta soţului ei. Avea riduri adânci în jurul ochilor şi al gurii şi un nas mare, ca de vultur. Clare moştenise ochii căprui ai tatălui ei, dar din fericire nu şi nasul acela proeminent.

Gabriel se duse alături de soţia lui, în faţa ferestrei. Blana fusese dată la o parte şi Johanna simţea o briză uşoară mângâindu-i spatele.

– Bună ziua, părinte.

Laird-ul MacKay îşi reveni în sfârşit din surpriză. Se duce lângă pat şi luă mâna fiicei lui în mâna sa.

– Clare, ce ţi-au făcut?

Vocea îi răsună plină de blândeţe, dar întrebarea i se păru Johannei nelalocul ei. Se înfurie cumplit şi făcu câţiva paşi, aşezându-se între Clare şi tatăl ei. Laird-ul dădu drumul mâinii fiicei lui şi se dădu un pas înapoi. Prinse privirea furioasă din ochii Johannei şi se îndepărtă şi mai mult de ea.

– Cum puteţi întreba asta? Chiar credeţi că s-a rănit singură?

Laird-ul o privi surprins. Mai făcu un pas înapoi să se îndepărteze de mânia Johannei, care se revărsa asupra lui ca un şuvoi de apă fierbinte.

– Nu, nu cred că s-a lovit singură.

– Robert MacInnes şi tatăl lui sunt vinovaţi pentru asta... şi dumneavoastră, laird MacKay. Da, sunteţi la fel de vinovat.

Tatăl lui Clare se întoarse către Gabriel.

– Cine e această femeie? strigă el.

– E soţia mea, îi răspunse aspru Gabriel, ducându-se alături de soţia lui. Să nu mai ridici vocea în faţa ei.

– Nu e de prin părţile noastre, mai zise laird-ul mai îmblânzit parcă.

– E englezoaică.

– Şi oare fiicele nobililor englezi le este îngăduit să vorbească nerespectuos celor mai în vârstă decât ele?