Lady Johanna

Capitolul XIV (partea I)

O prinse la timp înainte de a cădea pe podea. Toţi scoaseră un strigăt îngrozit. Părintele MacKechnie crezu că va leşina şi el când văzu ce rău arată stăpâna lui.

– Curăţaţi masa, strigă el. S-o aşezăm aici.

Naill şi Lindsay măturară cu braţele toate platourile cu mâncare şi Megan luă faţa de masă.

– Cineva să aducă un vraci, pentru numele lui Dumnezeu! Doamna are nevoie de ajutor, răcni Niall.

– Păi, ea era vraciul nostru, îi răspunse Calum.

– Da' de ce a leşinat?

– Cred că din cauza noastră, îşi dădu cu părerea Lindsay. Am supărat-o rău de tot.

Gabriel era singurul care nu părea prea îngrijorat pentru soţia lui. Johanna era într-adevăr palidă, dar nu credea că era cu adevărat bolnavă. Văzuse cât o tulburase faptul că oamenii lui începuseră să se certe şi ştia că nu poate suferi încăierările. Aşa că acum credea că leşinul era doar un vicleşug pentru a le distrage oamenilor atenţia de la ceartă. Îşi zise însă că soţia lui exagerase puţin şi avea de gând să-i spună asta şi ei când vor fi singuri.

– E numai vina noastră, zise Niall. Auzi, s-o facem să arunce cu farfurii ca să capete atenţia noastră! Vrea să deprindem nişte maniere, nu înţeleg de ce, da' mă gândesc c-ar fi mai bine s-o ascultăm.

– Da, zise şi Michael. Doar n-o s-o lăsăm să leşine mereu. S-ar putea ca data viitoare laird-ul să nu mai fie atât de aproape s-o prindă.

– Daţi-vă înapoi cu toţii, le strigă părintele MacKechnie. Lăsaţi-i puţin aer să respire.

– Mai respiră încă, nu?

– Da, Calum mai respiră, îi răspunse preotul. E demnă de laudă grija pe care o arăţi stăpânei tale.

– E stăpâna noastră azi, zise Lindsay. Doar poartă pledul nostru.

– Azi e sâmbătă, interveni Keith. Poartă celălalt pled.

– Da, tot timpul încurcă zilele, zise şi Calum.

– De ce eziţi, MacBain? Pune copila pe masă, îi spuse părintele MacKechnie. Şi voi, daţi-vă la o parte, oameni buni.

Se traseră cu toţii mai în spate, dar de îndată ce Gabriel o aşeză pe Johanna pe masă, se apropiară din nou. Cel puţin douăzeci de chipuri încruntate stăteau aplecate asupra ei. Toţi erau îngrijoraţi pentru ea.

Lui Gabriel îi veni să zâmbească. Soldaţii aveau desigur neînţelegerile lor, dar erau acum toţii uniţi în grija pentru stăpâna lor. Iar Johanna nu era nici o Maclaurin, nici o MacBain; era englezoaică. Dacă oamenii ajunseseră să-i fie devotaţi, atunci cu siguranţă că vor putea să treacă şi peste neînţelegerile dintre ei.