Răzbunarea

Darius

Viața e plină de suișuri și coborașuri, plină de decizii greșite, de evenimente plăcute, frumoase dar și de evenimente care te iau prin surprindere într-un mod neplăcut, plină regrete.. Suntem oameni, suntem cei care incearcă sa fie murdari pe mâini dar curați în interior, suntem convinși că reușim pentru că nu încercăm niciodată să privim prin alți ochi, să privim dincolo de limitele noastre, de globul nostru de cristal, dincolo de lumea noastră, să vedem și lumea celor mai puțin norocoși.

Am fost bătut, dat cu capul de toți pereții, închis între 4 pereți albastri cu un pat, plângând în hohote pentru că îmi era foame, iar mama nu se uita nici cu coada ochiului la mine. Am învățat să fiu mai întâi abandonat și după iubit. Am învățat că atunci când viața îti surâde te anunță că vine furtuna, că atunci când oamenii promit ca nu te vor abandona vor pleca, cu primul tren. Luptele duse pentru a fi cineva nu sunt în zadar, însă par imposibile atunci când universul complotează împotriva ta.

Visele sunt opusul realității, visând speri și te ridici fără picioare, datorită lor luptăm când suntem în genunchi, în fața sorții, pentru a le face să devină realitate. Nu am renunțat atunci când trebuia, nici măcar când am avut ocazia, nici atunci când moartea era singura alinare, nu am renunțat la viață.

Acum stau între 4 pereți albi, într-o cameră care pare nesfârșită, uitându-mă spre capătul camerei, văzându-mi viața ca pe un film, amintindu-mi ca odată eram fericit, că râdeam, speram, visam. Amintindu-mi durerea, chinul, eșecul, tradarea, amintindu-mi cu zâmbetul pe buze de persoanele care au adus lumina în viața mea, dar care au luat o bună parte din ea cu ei în pământ, persoane care au murit pentru mine, care pe patul de moarte au spus "Fi tare, arata-le la toți că poți mai mult", care mi-au sfâșiat sufletul atunci când au închis ochii.

Cum să mă mai ridic? Cum să mai continui? Când toate persoanele la care țin dispar...pleacă fără să lase vreo speranță că se vor întoarce, fără să te anunțe pur și simplu sunt smulse de lângă tine.

Când m-am ridicat, când m-am iertat, când am reușit sa merg iar mai departe pe drumul meu, când am zambind, când viața m-a mângâiat, soarta m-a pălmuit cu o mână de aur lăsându-și adânc amprenta.

Am sperat și am visat, am zis ca nu voi renunța niciodată, dar acum, stând în camera asta albă, atât de luminoasă și liniștită, îmi dau seama că lupta mea a luat sfârșit.

Îmi dau seama că sunt în fața unei decizii care va schimba totul sau nimic în momentul în care simt o mână pe umăr fără să ezit mă uit în dreapta și văd un domn înalt, brunet, îmbrăcat cu un costum de culoare bleomaren. Ma privește zâmbind în timp ce mă mângâie ușor pe creștetul capului. Este unchiul meu, Mihai. Nu prea înțeleg ce caută aici, el a murit acum câțiva ani într-un accident de mașină, sunt confuz, derutat, încerc din răsputeri să înțeleg ce se întâmplă dar fără rezultat.

- Aș vrea.... Spune Mihai întristându-se. Aș vrea să mă fi potolit atunci când toți țipau, să fi stat lângă tine în seara aia când plângeai pentru cã nu știai ce să faci.. Aș vrea să mă ierți pentru că am plecat când era mai greu.

- Dar.... Îmi pune degetul la gură în semn să tac, iar eu mă conformez.

- Taci piticule, doar acultă-mă. Pleacă de aici, fă drum întors, treci peste toate obstacolele și fă-ți o viață, un viitor, fă să-ți fie bine. Și până la 80 de ani să nu te mai prind aici. Toți suntem alături de tine, vrem să știi că ne pare rău pentru că am plecat.

Îmi întorc privirea spre peretele pe care se derula filmul vieti mele, acolo erau toate persoanele pe care le iubeam, persoane care mi-au fost smulse din brațe. Stăteau precum un baraj ce-mi bloca trecerea dincolo de acesti pereți, mă priveau zâmbind făcându-mi semn să mă întorc de unde am venit. Erau toți cu excepția tatei...