Reintalnirea

Povestea noastra {Neasteptat -Cap II-part 1}

**

Neaşteptat.

În faţa mea se afla un băiat înalt şi extrem de chipeş. Părul lui era un castaniu închis, iar ochi-i verzi aveau strălucire o aparte. Mă privea cu un zambet ştrengar şi foarte cunoscut pe buze.

La rândul meu, îl priveam destul de insisten încercând să-mi dau seama de ce mi se pare atât de cunoscut chipul lui. Nu cred că a trecut mai mult de un minut până am realizat că tânărul din faţa mea semăna perfect cu bunul meu prieten Vlad. Dar era imposibil să fie el..

Mi-a întins mâna şi m-am ridicat încă privindu-l în ochi. „Măcar e un gentleman ” mi-am zis în minte şi am zâmbit ca pentru mine.  Mi-am dat seama că încă îl mai ţineam de mâna doar în momentul în care mi-a mângâiat podul palmei cu degetul arătător şi a zambit distrat. M-am tras repede mai în spate şi am comorât privirea ruşinată. Îmi venea să intru în pământ în acel moment..

-Nu-mi vine să cred că mi-a luat mai mult de o clipă să te recunosc.  Nu ai de gând să mă îmbrăţişezi piticanie? Cuvintele lui mi-au captivat toată atenţia şi am ridicat ochii entuziasmată. – Deşi, recunosc că părul tău e mai lung, iar buclele alea te fac să arăţi ca o fată normala, nu te-ai schimbat chiar aşa de mult.. Chiar nu pot să înţeleg că m-am gândit de două ori înainte să mă conving că eşti chiar tu.

Era chiar el şi zicea toate cuvintele acelea ca să mă necăjescă. Ce-i mai plăcea să mă vadă nervoasă.. mereu zicea că par mai drăguţă aşa.

L-am privit cu ochii larg deschişi vrând să mă asigur că nu visez. Simţeam o nevoie imensă de a-l îmbrăţişa atât de puternic încât să-l fac să regrete că m-a lăsat singură, iar apoi să-l plesnesc pentru că mi-a frânt inima pe când eram doar o copilă.

Într-un final am decis să-l îmbraţişez. Şi l-am strâns în braţe cu toată forţa pe care o aveam. Mi-era atât de dor să-i simt căldura corpului, să-i simt braţele în jurul taliei mele.. Doamne cât de dor mi-era de el, deşi niciodată n-aş fi recunoscut de faţă cu cineva.

            -Vlad... am şoptit îmbrăţişându-l în continuare. Atunci am auzit un chicot şi iţam simţit mâna ciufulindu-mi părul.

            -Chiar am reuşit să te păcălesc. Nu pot să cred.

Mi-a spus aprope răzănd. Pe chipul lui se putea vedea acea privire mândră de învingător.

-E pentru prima dată când te-am păcălit.. Asta e o dată memorabilă, trebuie s-o notez.

Am reacţionat cam târziu şi m-am dat la o parte privindu-l cum işi scotea telefonul din buzunar.

Nu puteam sâ cred că m-am lăsat păcălită. Şi ce mult îmi doream ca el să fie Vlad. Se pare că mi-am uitat cât de mult seamănă Ştefănuţ cu fratele lui mai mare.

Ştefănuţ? Ce vorbesc!?! Cum sa-mi fi dat seama la acel moment că băiatul din faţa mea era, de fapt, răzgâiatul de frate mai mic al lui Vlad când îl vedeam aşa de mare? Părea de cel puţin 19 ani, când el de fapt avea doar 17. Era cu vreo 6 luni mai mic decât mine, dar pentru eu eram născută în iulie, iar el era născut chiar la începutul anului următor, îmi plăcea să spun că eu sunt de fapt cu un an mai mare decât el.  

Ştefănuţ obişnuia să fie un îngâmfat şi un pârâcios, de aceea niciodată nu-l lăsam să se joace cu noi.

Chiar nu-mi venea să cred că în acel moment îl priveam pe Ştefan şi nu pe Vlad. Era atât de schimbat.. Mă aşteptam să aibă parul blond, pentru că aşa-l avea cînd era mic, iar înălţimea... Ei bine, nu mă aşteptam să fie atât de înalt şi de.. bun? Da. Bun. Chiar nu aveam cum să nu observ cât de bine arăta în acel moment.

            -Dar de unde ştii tu de locul ăsta? Şi de unde ştii cum îmi zicea Vlad?

Speram să-mi spună că fratele lui i-a povestit într-una despre mine şi despre toate năzbâtiile  pe care le făceam împreunâ.  Dar degeaba... Răspunsul lui Ştefan a fost cu totul altul:

            -Pentru că obişnuiam să vă urmăresc mereu.