Say something(2)- The return

Capitolul 6: Doisprezece

Capitolul 6: Doisprezece

     Ăsta nu e sfârşitul. Văd flăcările din ochii ei şi ştiu că totul se regenerează. Nu va fi uşor însă. Îmi va lua mult timp să îmbunătățesc considerabil relația mamă-fiică pe care eram aproape sigură că am distrus-o pentru totdeauna.

- Ai nevoie de ceva, Mel?

     Cuvintele ei au ajuns cu greutate la mine, întrerupându-mi starea de reverie. Mă declar surprinsă în legătură cu faptul că nu am simțit niciun strop de învinuire în glasul ei, ci doar compasiune şi îngrijorare latentă. Cu toate astea, afirm:

- Nu voi spune că ai avut dreptate.

     Răsuflă apăsat şi pot să jur că am văzut-o cum îşi dă ochii peste cap şi scoate limba la mine. Mama.

- Ştiu. Nu ai făcut-o niciodată. îmi spune în cele din urmă.

- Bine.

- Bine.

     Acum eu sunt cea care îşi dă ochii peste cap.

- Hmm... Unde e Dyno?

     Abia după ce am zis asta, mi-am dat seama că vocea mea sunase precum un chițăit. Dyno e important pentru mine. Îmi e prieten. Nu e doar un câine. E câinele meu. Şi dacă i s-a întâmplat ceva...

- L-am dus la mama. E în regulă, o să aibă grijă de el. Că tot veni vorba, ce-ar fi să trecem pe acolo mâine? Ştii, e Crăciunul... Dacă plecăm devreme de dimineață, sigur vom ajunge la timp. Sau, şi mai bine, am putea pleca chiar acum. Tu pari a fi bine şi...

- Nu! Nu sunt bine!

     Chipul i se schimbă brusc şi ştiu că urmează să spună ceva. Mimez un "Nu" din buze şi îmi clatin frenetic capul. Îmi e suficient faptul că mă mint în privința faptului că totul o să fie bine. Nu vreau să mă mintă şi ea. Sunt atât de confuză. Simt cum mi se umezeşte obrazul stâng şi, pentru a evita apariția altor lacrimi în prezența ei, îi spun:

- O să fiu în camera mea.

     Zicând asta, mă izbeşte nefamiliaritatea. Şi nu vreau să dorm singură.

- Mi-a fost dor de tine, Mel. spuse ea cu o voce mică, îmbrățişându-mă strâns.

- Şi mie de tine, mamă. am şoptit eu mai mult pentru mine.

     După câteva momente care au părut o eternitate, m-am desprins din îmbrățişare şi am pornit nesigură înspre scări. Privesc în urmă, sperând că îl voi vedea pe el venind după mine. În schimb, pe irisul meu se construieşte o imagine care urma să mă bântuie mult timp de atunci încolo; mama plângând.

     Am alergat până în camera mea, simțind cum vina îmi pătrunde, cu fiecare secundă care trece, până în măduva oaselor. Mi-am lipit spatele de uşă şi am alunecat uşor. Contactul cu parchetul rece mă face să tresar. Îmi forţez ochii să mai stoarcă nişte lacrimi, dar nu reuşesc. Mă mulțumesc deci prin a contempla la tot răul pe care l-am făcut involuntar. Privesc în întuneric şi vreau să mă pierd în Necunoscut. Vreau să îmi neutralizez sentimentele şi să uit, până în momentul în care voi fi pregătită să îmi amintesc.

     În cele din urmă, m-am ridicat şi m-am hotărât să plec din "Valea Plângerii". Am privit înspre hainele pe care le purtam. Am strâmbat din nas la gândul că va trebui să mă schimb. Toate hainele mele au rămas, adică sunt încă la Harry. Chiar trebuie să îl sun pe Zayn în legătură cu aspectul ăsta. Îmi las trupul să cadă pe patul mare şi îmi poziționez capul pe pernă. Simt ceva incomod, motiv pentru care ridic perna şi verific dacă e vreun lucru dedesubt. Nu mică mi-e mirarea când găsesc acolo o cămaşă de noapte cu etichetă. Mama s-a gândit la toate şi m-a aşteptat încă din ziua din care am plecat. Iar eu am abandonat-o. Îmi amintesc cum ea mi-a fost mereu alături şi mi-a oferit protecția ei. Iar eu am stricat totul.