Say something(2)- The return

Capitolul 9: Justificând

Capitolul 9: Justificând

-Perspectiva lui Harry-

     Prima zi de După a fost cea mai rea dintre toate cele care au urmat despărțirii. A spus că vrea să mă uite. A spus că nu îi mai pasă. A spus că trebuie să stau departe de ea. Lacrimile ei triste îmi bântuie fiecare clipă de existență. Mi-am interpretat mult prea bine rolul. Am încercat să mă justific în fața ei, temându-mă că dacă nu şi-ar fi dat seama că lupt pentru ea ar fi crezut, ar fi ştiut că nu e real. Ei bine, nu e real. Eu nu i-aş fi făcut asta. Nu ei.

     În ziua aia am vrut atât de tare să nu mai simt nimic şi în acelaşi timp am vrut atât de tare să simt, să resimt totul; fiecare urmă a răului pe care l-am cauzat încercând să fac bine. Am fost prea dur. Nu plănuisem să o rănesc în halul ăsta, doar că nu am putut ignora faptul că ea văzuse mesajele de la târfa de Lindsay, care se ținea după mine încă din ziua de la restaurant, dar căreia nu i-am acordat atenție nici măcar o dată pentru că o aveam pe ea şi ea era totul, ea e totul. Era ca un semn ipocrit, un semn care a dovedit că ceea ce urma să fac era corect.

     Îmi tot spun că lângă mine nu ar fi fost în siguranță. Îmi tot spun că fac asta ca să o protejez. Îmi tot spun că "Demonul" o să dispară întrutotul din viața ei acum că nu mai e nimic între noi doi. Mă doare că nu mi-a spus de una singură despre psihopatul ăla care îi tot trimitea mesaje cu amenințări şi a trebuit să îi umblu prin telefon ca să aflu de ce era atât de tulburată şi de speriată. Aş fi putut să... Sigur e Drake. Idiotul de Drake. L-am căutat de mai multe ori, însă e ca şi cum l-ar fi înghițit pământul. O să îl găsesc.

     Kim obişnuia să îmi spună aşa; "Demonul ei". Gândul ăsta îmi face pielea să ardă şi îmi transformă coloana vertebrală în plastilină. Sunt defect. Cum pot să mă gândesc la Kim în situația asta? Îmi încleştez nervos maxilarul şi răstorn cu brațul dintr-o singură mişcare toate rahaturile de pe noptieră. Sunetul familiar de sticlă spartă îmi învie simțurile. Cad în genunchi printre cioburi şi nu îmi vine să cred că am spart-o. Poza cu noi. Singura poză cu noi. Mel m-ar ucide dacă ar afla. Ar putea crede că am făcut-o intenționat. Sunt un idiot! Îmi trec cu repeziciune degetele peste rama distrusă şi nu îmi pasă câtuşi de puțin de faptul că cioburile mărunte îmi crestează pielea. Merit asta. Durere. Câteva picături de sânge înroşesc fundalul frumos. Îmi îndepărtez repede mâna rănită şi încerc să curăț poza cu tricoul negru de pe podea. Nu înțeleg de ce e atât de mult lichid pe poză şi nu înțeleg de ce culoarea vişinie a sângelui se transformă într-un roz pal. Apoi conştientizez faptul că lacrimile mele au efectul ăsta. Plâng dezinvolt. Plâng. Lipesc poza de pieptul meu gol şi nu îmi pasă dacă arăt precum un copil trist care nu şi-a primit porția de dulciuri. Nu mă vede nimeni.

     A doua zi a venit mai încet decât mă aşteptam. În a doua zi, mă simțeam de parcă turbarea ar fi pus stăpânire pe mine, trup şi suflet. Am băut tot ce am găsit prin dormitor. Nu mai mâncasem nimic de o grămadă mare de timp. Nu îmi pasă. Stomacul mă arde. Îmi umezesc gura cu ultimul strop de Whiskey şi după izbesc sticla de perete. Am făcut mizerie, merit un premiu. Mel are multe premii. E deşteaptă. Puțin cam înțepată, dar e de treabă.

     Totul e neclar. Capul îmi zvâcneşte în urma unei dureri acute, continue. Poate că am băut puțin cam mult. Doar puțin. Doar poate.

     Ochii mi se opresc pe rahaturile care au căzut de pe noptieră ieri - din cauza mea -. Printre cioburi e şi cartea, cartea aia pe care o citea Mel a mea şi de care era atât de încântată. Îmi întind mâna până ajung la ea şi o cuprind cu degetele mele lungi. "La răscruce de vânturi". Ce aiurea. Răsfoiesc lipsit de interes cartea şi observ că a subliniat cu o cariocă neagră unele citate. Îmi sare în ochi unul siropos, pe care, chiar dacă încerc, nu îl înțeleg: " Din orice ar fi făcute sufletele noastre, al meu şi al tău sunt la fel. ". I-ar plăcea dacă i-aş spune asta. Tastez citatul cu meticulozitate într-un mesaj. Nu pare suficient. O mai întreb şi dacă e bine. Vreau să ştiu dacă e în siguranță, vreau să fie în siguranță. Îl trimit. Un zâmbet tâmp mi se zugrăveşte pe față. Asta o va face fericită. Nu! Nu! Trebuia să o fac să se depărteze de mine, să fiu rău cu ea, rece, nepăsător şi distant! Sunt un idiot! Arunc telefonul în perete cu o forță de care nu ştiam că sunt în stare. E distrus acum, nefuncțional. Oricum nu aş fi putut accepta durerea provocată de ignoranța ei, nu aş fi putut accepta să nu primesc un răspuns.

     În a treia zi a trebuit să îl suport pe Zayn care îmi tot stătea pe cap. Gura i se mişca în continuu. Entuziasmul de pe fața lui era evident. Bla bla bla excursie de câteva zile la munte bla bla bla e vacanță bla bla bla trebuie să vii şi tu bla bla bla. Nu a tăcut din gură până ce nu i-am spus că merg. Înainte de asta, am fost suficient de prost să nu întreb dacă vine şi ea.