Say something(2)- The return

Capitolul 15: Cunoaştere

Capitolul 15: Cunoaştere

     Nu ştiu. Nu ştiu dacă acum ar trebui să îl privesc, nu ştiu dacă acum mă priveşte. Nu ştiu dacă acum ar trebui să îi spun ceva, nu ştiu dacă acum are de gând să folosească nişte cuvinte nepotrivite cu scopul de a înălța steagul alb. Însă ştiam prea bine că acel moment, acea revedere neprevăzută de către mine - sau bănuită totuşi, dar nu o posibilitate acceptată ca atare - avea să schimbe totul.

     Îmi ascund chipul în scobitura gâtului său şi inspir puternic, desfătându-mă cu mirosul lui pe care aproape îl uitasem. Tremură, deşi e fierbinte. Îşi poziționă mâinile ude pe obrajii mei, cerşind după un contact vizual. Felul în care îmi mângâie chipul cu degetul lui mare mă face să înnebunesc. Alunecă uşor de la tâmplă în jos, apoi face mici cercuri pe obrazul drept, dezvăluindu-mi latura sa jucăuşă, blândă. Mă tachinează presându-şi degetele pe buzele mele uscate.  Strânge uşor în cealaltă mână o şuviță albastră din părul meu şi o priveşte admirativ, cred eu. Felul în care privirea lui mă cercetează minuțios reprezintă premiul cel mare la un concurs imaginar la care se pare că nu doar am participat, ci am şi câştigat. Ochii lui sunt atât de verzi şi frumoşi. Zâmbeşte. E oarecum ciudat felul în care ne înțelegem fără să vorbim. Cuvintele nu sunt de ajuns.

     Reduce considerabil mica distanță dintre noi atunci când se apropie brusc de mine. Tresar în momentul în care mă ridică în brațe şi mă aşează apoi cu grijă pe pervazul de lângă fereastră. Râd cu o sonoritate deranjantă după ce constat faptul că acum sunt mai înaltă decât el - în sfârşit se întâmplă -, deşi ne diferențiază doar câțiva centimetri. Îşi trecu mâna prin părul ud, devenind chiar şi mai atrăgător, dacă este cu putiință. Mă priveşte răbdător, iar eu îl privesc la rândul meu. Îşi muşcă apăsat buza inferioară. Temperatura din încăpere creşte. Mă întreb ce mai aşteaptă, mă întreb dacă nu e evident faptul că vrem acelaşi lucru. E atât de aproape de mine. Mă năpustesc asupra buzelor lui, reamintindu-i prin gestul meu că urăsc să aştept. Descifrez cu uşurință neanticiparea lui şi, pentru o clipă, mă înspăimântă felul în care stă acolo pur şi simplu, nerăspunzându-mi la sărut, de parcă nu ar fi real. E real. Trebuie să fie real. Se îndepărtează de mine. Îmi spun că poate am interpretat greşit. Îmi spun că poate nu mi-e dat să înțeleg. Îmi spun că iubirea e un război şi că cineva trebuie să piardă. Îmi spun că ar trebui să fie în regulă dacă aceea sunt eu. Mâinile lui pe obrajii mei, din nou. Buzele lui peste ale mele, recreând cu succes acel prim sărut. Îmi spun că e minunat. Nu credeam că e posibil să îl iubesc mai mult.